monkey monkey underpants

religion and science

2011-07-15T09:23:00.001+03:00

How is it that hardly any major religion has looked at science and concluded, 'This is better than we thought! The Universe is much bigger than our prophets said, grander, more subtle, more elegant'? Instead they say, 'No, no, no! My god is a little god, and I want him to stay that way.' A religion, old or new, that stressed the magnificence of the Universe as revealed by modern science might be able to draw forth reserves of reverence and awe hardly tapped by the conventional faiths.
Carl Sagan

the deadly habits in the marriage

2011-06-09T20:39:00.003+03:00

criticism
blaming
complaining
nagging
threatening
punishing
bribing

Reality & Choice Theory - Dr. William Glasser

balada carieristului confuz

2011-06-02T13:00:00.002+03:00

Find more Sabin Muresan songs at Myspace Music

nu te vinde pe doi bani
astia sunt cei mai frumosi ani

breakfast interrupted

2011-05-27T19:12:00.001+03:00

BSS | Breakfast Interrupted from Bruton Stroube Studios on Vimeo.

creative culture exchange

2011-05-27T19:04:00.001+03:00

Ground Release / Denmark from Ground Release on Vimeo.

home is whenever i'm with you

2011-05-27T16:32:00.001+03:00

EMBED-Little Girl Covers 'Home' With Her Dad - Watch more free videos

conversation bit on flowers and ladies...

2011-05-01T08:42:00.004+03:00

'We've tried the Trillium rivale in various places before I found that place where it's at now. It likes that place. Put it here, it sulks.' 'Just a couple of feet away?' 'It reminds me of ladies, actually...' 'Difficult?' 'Not difficult. Charming, but only in the right place.'

Gardener's World s44e07

dandelion fritters

2011-04-30T17:26:00.014+03:00

micul proiect de azi, de care la începutul zilei nu ştiam: dandelion fritters sau clatite cu papadie. mă duceam la kaufland, că nu ştiu în altă parte de unde să iau borş şi am trecut pe lângă parcul rozelor, ţineam minte că nu lasă stăpânii de câini să-i plimbe pe acolo şi mă uitam ce frumos au înflorit păpădiile... click! păpădii fără pipi de câine, într-un parc departe de trafic! bun de papa! pe drum înapoi am cules vreo doi pumni de flori de păpădie (Taraxacum officinale). Făcut aluat de clătite obişnuit (al meu în felul următor: 300gr făină, 300gr lapte, un ou, 2-3 linguri zahări, 1/2 linguri sare, 1/2 linguri praf copt).

ar fi trebuit să le iau una câte una, dar după prima tură m-am plictisit (nu-s migăloasă de felul meu, deşi îmi place să mânc sarmale cât o nucă, de exemplu, dar eu le fac cât pumnul) şi am dat drumul la restul de flori în aluat. dacă ai răbdare să dai jos numai petalele, be my guest, io n-am, deci am simţit la una-două-trei dintre flori gustul uşor amărui ale sepalelor (partea verde de sub petale), dar nu m-a deranjat deloc. ar fi culmea, şi lenesă, şi cu pretenţii.

am făcut clătitele astea pt o doză bună de minerale şi ceva vitamine de la păpădia minune, plus că le-am luat moca. o să mai fac!

Post-edit: e prima oară când mănânc flori!... cred.

hreniţă pentru salate

2011-04-19T20:05:00.007+03:00

hreniţă (watercress, lepidium sativum) gata de pus în salată pe pervazul de la bucătărie... crescută în găletuşa de la gem :) orice recipient îşi găseşte o utilitate în grădinăritul de interior. în doar 9 zile a crescut atât!!!

bici cocoţată

2011-04-19T17:55:00.000+03:00

case in (counter) point

2011-04-10T13:18:00.002+03:00

"I love autistic people because they seem so pure hearted and nonjudgmental. Anyone who doesn't appreciate this is probably empty inside."

accepting influence from wife

2011-03-24T22:31:00.009+02:00

Gottman, John Mordechai and Silver, Nan (1998), The Seven Principles of Making Marriage Work. A Practical Guide, Crown Publishers, New York, pp. 100-102

the case against religion...

2011-03-21T14:00:00.002+02:00

Ellis, Albert (1980) Case Against Religion: A Psychotherapists View and the Case Against Religiosity, American Atheist Press, p. 5

experiment camera obscura

2011-02-23T17:16:00.008+02:00

am terminat sesiunea dublă şi am făcut ceva interesant în „vacanţa” mea, adică aceste câteva zile până încep iar cursurile... un precin din liceu m-o adăugat pe feisbuc, avea linkul ăsta interesant cu camera obscură şi în două ore l-am executat şi eu. la mine nu cu aşa rezultate că am o casă cu arhitectură urâtă la care mă uit pe geam şi un nuc mai drăguţ decât casa aia, plus că nu a fost soare azi şi l-am gătat pe la amiază, aproape de apus... totuşi! totuşi, am reuşit experimentul: mi-am transformat camera în cameră obscură.

arată genial! nucul meu e cu susu-n-jos deasupra patului, cerul e pe jos şi juma din pereţi şi casa e pe uşă, cu geamurile ei pe uşa mea. mâţul meu e fascinat. cred că vede mult mai multe decât mine în lumina obscură lăsată în cameră de pătrăţelul de aproape doi pe doi centimetri. vede păsările care trec pe cer (proiectat şi la mine-n cameră pe pereţi), alea de se aleargă printre crengile nucului, şi are comportament de vânător, sare pe pereţi după păsări să le prindă... ce n-aş da să văd cu ochii lui la crepuscul...

mă gândeam... stând in pat şi savurând „oraşul” meu de pe pereţi... mă gândeam la anne frank, când am vizitat casa din amsterdam unde se ascundeau familia ei şi încă una... cum erau zăbrele de lemn pe geamuri, întuneric înăuntru, aşa stăteau tot timpul... mă gândeam câţi oare au folosit fenomenul camerei obscure ca să „vadă” ce se întâmplă afară cât stăteau ascunşi de nazişti...

azi numai de bine

2010-11-15T21:44:00.003+02:00

În sfârşit o decizie oficială!
CNCD (Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii) a considerat discriminatorii declaraţiile prof. univ. dr. Tudorel Butoi din luna februarie făcute pe Realitatea tv (când a spus că mare parte din femeile agresate pe stradă, în parcuri şi în ascensoare au comportament de leliţe balcanice şi piţipoance, si ca ele de fapt îşi provoacă agresorii).
Hotărârea oficială aici:

„Colegiul director constată că reclamatul (Tudorel Butoi), prin cele afirmate, a creat o deosebire pe bază de gen care a avut ca efect atingerea dreptului la deminitate. Deşi scopul intervenţiei a fost atenţionarea posibilelor victime, modul în care s-a formulat intervenţia creează un efect negativ. Acest efect negativ vizează pe de o parte femeile, prin utilizarea unui limbaj inadecvat („leliţe balcanice”, „piţipoance”), pe de altă parte victimele unor agresiuni (inclusiv viol) care prin stereotipul promovat şi de reclamat sunt ele însele considerate vinovate pentru provocare. Studiile în domeniu arată că femeile în general nu depun plângeri la organele de cercetare penală dacă devin victimele violenţelor, iar intervenţia reclamatului întăreşte această atitudine („Femeile să nu năpădeapsă pe noi că au fost violate în lift”; „Să nu se bată ca exploratorii în miez de noapte parcurile şi să vină apoi la adresa poliţiei că au fost violate.”)

„Colegiul director constată că reclamatul, prin intervenţia lui, a atins o problemă de interes general, asupra căreia presa nu doar că are dreptul dar şi obligaţia de a informa. Forma este una şocantă, care însă trece dincolo de ceea ce ar fi necesar pentru prevenirea violenţei împotriva femeilor, transferând responsabilitatea victimelor. Cum s-a arătat anterior, efectul stereotipului promovat de reclamat este crearea unei temeri pentru femei de a recunoaşte un viol sau alte agresiuni fizice, ceea ce duce la nepedepsirea vinovaţilor, dar şi la crearea sentimentului de dezvinovăţire, mai mult, de impunitate pentru persoanele vinovate. Acest efect nu ajută prevenţia, ci persoanele care comit violenţe. Nu ajută nici victimele agresiunilor, ci îngreunează situaţia lor, prin modul în care sunt percepute de societate („leliţe balcanice”, „piţipoance”).”

irrational ideas...

2010-10-25T12:53:00.003+03:00

12 Irrational Ideas That Cause and Sustain Neurosis

1. The idea that it is a dire necessity for adults to be loved by significant others for almost everything they do -- instead of their concentrating on their own self-respect, on winning approval for practical purposes, and on loving rather than on being loved.

2. The idea that certain acts are awful or wicked, and that people who perform such acts should be severely damned -- instead of the idea that certain acts are self-defeating or antisocial, and that people who perform such acts are behaving stupidly, ignorantly, or neurotically, and would be better helped to change. People's poor behaviors do not make them rotten individuals.

3. The idea that it is horrible when things are not the way we like them to be -- instead of the idea that it is too bad, that we would better try to change or control bad conditions so that they become more satisfactory, and, if that is not possible, we had better temporarily accept and gracefully lump their existence.

4. The idea that human misery is invariably externally caused and is forced on us by outside people and events -- instead of the idea that neurosis is largely caused by the view that we take of unfortunate conditions.

5. The idea that if something is or may be dangerous or fearsome we should be terribly upset and endlessly obsess about it -- instead of the idea that one would better frankly face it and render it non-dangerous and, when that is not possible, accept the inevitable.

6. The idea that it is easier to avoid than to face life difficulties and self-responsibilities -- instead of the idea that the so-called easy way is usually much harder in the long run.

7. The idea that we absolutely need something other or stronger or greater than ourself on which to rely -- instead of the idea that it is better to take the risks of thinking and acting less dependently.

8. The idea that we should be thoroughly competent, intelligent, and achieving in all possible respects -- instead of the idea that we would better do rather than always need to do well and accept ourself as a quite imperfect creature, who has general human limitations and specific fallibilities.

9. The idea that because something once strongly affected our life, it should indefinitely affect it -- instead of the idea that we can learn from our past experiences but not be overly-attached to or prejudiced by them.

10. The idea that we must have certain and perfect control over things -- instead of the idea that the world is full of probability and chance and that we can still enjoy life despite this.

11. The idea that human happiness can be achieved by inertia and inaction -- instead of the idea that we tend to be happiest when we are vitally absorbed in creative pursuits, or when we are devoting ourselves to people or projects outside ourselves.

12. The idea that we have virtually no control over our emotions and that we cannot help feeling disturbed about things -- instead of the idea that we have real control over our destructive emotions if we choose to work at changing the musturbatory hypotheses which we often employ to create them.

From 'The Essence of Rational Emotive Behavior Therapy,' by Albert Ellis, Ph.D. Revised, May 1994.

I enjoy human beings a lot better if...

2010-10-19T21:59:00.004+03:00

"When my consciousness is on another human being's feelings and needs I see the universality of all of our experience. I have a big conflict with what goes on his head, his way of thinking. But I've learned that I enjoy human beings a lot better when I don't hear what they think. I've learned, especially with folks that have his kinds of thoughts, that I can enjoy life a lot better if I hear what's going on in their heart and not get caught up with that stuff that comes out of the head."
Marshall Rosenberg, The Surprising Purpose of Anger. Beyond Anger Management: Finding the Gift (2005)

self-esteem vs. self-acceptance

2010-10-19T12:50:00.008+03:00

mai auzisem noţiunile astea, dar de abia acum sunt pregatita sa le inteleg.

Albert Ellis consideră treaba cu self-esteem a fi a self-defeating tactic pentru că depinde întotdeauna de ce faci. El propune în schimb self-acceptance în sensul că te accepţi ca om indiferent de ceea ce faci. Ceea ce faci se ia în considerare cumva separat. Animalele spre exemplu nu par a avea acest concept de self-esteem şi sunt psihologic poate mai adaptate social decât noi, care ne facem atâtea procese, ne atribuim vină şi le atribuim altora, we put ourselves down şi suferim depresii diverse şi ne chinuim psihicul. De ce? De ce să nu ne acceptăm pur şi simplu ca oameni care fac şi năzbâtii uneori, mai mari, mai mici...

Asta nu influenteaza faptul ca ai sau n-ai standarde pentru actiuni mai 'bune', ci că o lasi mai moale cu self-criticism si sentimentele de vina cand faci nerozii.

care vrei, găseşti video-uri şi explicaţii la concept, amu n-am timp să detaliez, că oricum îs novice ]n înţelegerea conceptului deocamdată, dar are potenţial...

Post-edit: asta-i mai vechi, dar bun (daca nu iti merge, incearca direct pe youtube)

si a doua parte, delicioasa:
Voltaire: ”If there were not a god, it would be necessary to invent him in order to keep people morally in line.”
Albert Ellis: ”If there were a god, it would be necessary to un-invent him in order to keep people in good mental health.”

untouchable for a day (sau vezi doamne, ii cad galoanele)

2010-10-18T11:30:00.004+03:00

pe asta o ţin minte de la diriga mea, de prin a 9a sau a 10a, biensur uşor parafrazat: dimineaţa când intru în liceu, salut pe toată lumea, de la portar, la doamna de serviciu până la profesori, secretară, directoare dacă-i întâlnesc. mai ştiu eu de ăştia care nu salută pe doamna de serviciu şi nu-nţeleg de ce. lucrăm toţi în aceeaşi instituţie...

mi-am amintit de vorba ei azi dimineaţa când am coborât în faţa scării să schimb nişte plante şi flori care s-au ofilit, să curăţ şi să pun plăntuţe noi, de sezon, să nu văd uscături când intru în bloc. şi la sfârşit iau mătura şi faraşul să curăţ. trece unu, trec doi, trec mai mulţi, nici un salut. eram în trening (nu chiar în salopetă de lucru, aveam pantalonii puma şi polarul reebok, dar nu conta). făcând ce făceam, cu părul prins mai dezordonat poate, păream a fi femeia de serviciu, făceam curat în faţa scării. deci nu meritam să fiu salutată. corect era să mă salute ei la intrarea în scară, conform indicaţiilor preţioase ale lui Emily Post. ei erau în mişcare, eu eram deja acolo, şi femeie pe deasupra. deci nimic, nici un salut. de abia la sfârşit unul dintre ei care m-a văzut vorbind cu o vecină ”de la egal la egal” când s-a întors m-a salutat.

oare de ce? doamna de serviciu nu merită salutată? treci pe scară pe lângă ea şi o ignori ca om? oare ce-i în mintea lor? cel mai probabil că n-au coborât să facă muncă prin scară, pe lângă bloc şi să fie confundaţi cu o persoană plătită pentru asta, că altfel poate salutau, oricine ar fi fost...

autoritate rutieră cu maşina pe pistă

2010-09-05T13:54:00.010+03:00

joi sau vineri după-masa, pe la 2, găsesc asta parcată pe toată pista de biciclete de pe donath. cât făceam io poze, şoferul ieşea pe poartă. am văzut şi poliţie în cluj staţionând pe pistă, nici măcar cu două roţi pe trotuar... oare la ei în cap nu se contrazic chestiile astea? „control trafic”? seriously? more like traffic out of control...

pâine de casă

2010-09-01T11:05:00.005+03:00

m-am întors de la velpitar dezamăgită că n-am găsit decât o pită aerată, feliată, cu ceva secară-n ea. mi-am băgat picioarele-n ea treabă şi iarăşi am luat-o pe calea autosuficienţei. m-am dus la magazinul bio, mi-am loat făină de secară şi seminţe de in (Linum usitatissimum) şi m-am pus pe copt. o ieşit o minunăţie: prima pâine coaptă de mine! reţeta e una fără frământare, şi se face de azi pe mâine, adică se lasă 18 ore aluatul la dospit şi încă o oră jumătată după ce e pregătită de pus la copt şi înainte de coptul în sine, care ia vreo 50 minute.

are o crustă faină şi e moale înăuntru, îmi aminteşte de pâinea pe vatră de o luam de la brutărie la ţară şi ajungeam cu ea acasă pe jumătate mâncată de bună ce era. de mult n-am mai pus în gură pâine caldă, abia scoată din cuptor... nu cred că mă mai întorc la pâinea comercială... în felul ăsta pot şi controla mai bine ce fel de făină întră în pâinea mea şi adaug şi seminţe de tot felul. de exemplu seminţele de in au fost mulţi acizi graşi omega 3 şi multe alte nebunii sănătoase, fibre şi minerale.

roşiuţe de balcon

2010-08-26T14:12:00.015+03:00

sunt bucuroasă să văd că cele două plante de roşii (solanum lycopersicum) pe care le-am plantat acum cateva luni au început să dea rod, au apărut roşiuţe mici în locul florilor. la fel am şi nişte ardei iuţi pe care-i pot consuma în curând. busuiocului îi merge bine, deşi în stadiul când de abia ieşise din sămânţă, aproape l-a devorat un vierme mic şi verde, pe care l-am cules de pe busuioc cu penseta.

am multe plante pe balcon, multe flori, am experimentat cu succes butăşirea petuniilor şi s-au prins o groază, am destule să dau şi la alţii. mi s-au prins si butaşi de clematis texensis, la care nu speram, o clematită pe care n-am văzut-o în alt loc decât cel de unde am luat butaşii. cerceluşii (fuchsia) au făcut boboci într-o veselie, în sfârşit după câteva luni înţeleg ce le place ca să dea flori cu duiumul. ce nu am prea reuşit a fost să reproduc campsis radicans prin butăşire, dar e o „buruiană” căţărătoare frumoasă destul de des întâlnită. la anul îmi propun să scap de plantele neproductive şi să pun numai plante cu o valoare nutritivă cât mai mare, plante companion şi plante aromatice: roşii, ardei, fasole, salată, nasturtium/nasturasi, căpşuni, pătrunjel, leuştean, cimbru, rozmarin, levănţică, etc. intenţionez să folosesc şi spaţiul pe verticală şi să amenajez un perete care să susţină jardinere. dar, vorba lu ada milea: la primăvară... la primăvară... la primăvară.

fac asta din mai multe motive: îmi place grădinăritul şi îmbin utilul cu plăcutul, pentru că mă frustrez din ce în ce mai mult când cumpăr de mâncare. cu cât e omul mai educat cu privire la cititul etichetelor, mai ecologic cu privire la cât combustibil fosil s-a folosit pentru arat, însămânţare, fertilizare, pesticide, transportul la locul de unde cumpăr eu cu atât mă enervează lipsa de control pe care o am în privinţa felului în care îmi este preparată mâncarea. ce-mi stă în putere o să fac, că pot şi eu să fiu un foarte mic producător pentru nevoile proprii. la primăvară voi mai găsi parcele la prieteni unde să cultiv şi voi îmbina hobbyul pentru permacultură cu cultivatul pentru consum (minimum input for maximum output). în câţiva ani sper să am o zonă cultivată destul de mare încât să fiu aproximativ independentă la capitolul legume, fructe, aromatice şi conservăraie. cred că lumea s-a lenevit acasă în aşa hal încât nici pâinea nu vor să şi-o mai taie. nu am reuşit să găsesc ieri la trei magazine unul după altul pâine nefeliată. ce să mai zic de pâinea de secară. uite acuma trag o tură la velpitar să văd dacă au...

la ce-i bună specia umană?...

2010-07-22T20:36:00.005+03:00

micul şoc zilnic... ăsta de azi l-am găsit în următorul paragraf:

„Specia umană nu este construită pentru a căuta adevărul! Cercetările ştiinţifice (Gilbert et al., 1988) au arătat că orice informaţie primită este codată în primă instanţă în sistemul nostru cognitiv ca fiind adevărată. Abia apoi, în pasul al doilea, urmează să decidem critic dacă într-adevăr ea este sau nu adevărată. Dacă acest al doilea pas este blocat, ajungem să considerăm ca fiind adevărat orice ni se transmite, de aici la homo stupidus nu este decât un pas mic pentru unii! Blocarea celui de-al doilea pas nici nu este foarte greu de realizat. Spre exemplu, dacă informaţiile ni se transmit implicit/inconştient (prin percepţie, învăţare sau memorie implicită) sau dacă resursele atenţionale sunt insuficiente (suntem într-o situaţie de stres, implicaţi în sarcini multiple, sub presiunea timpului etc.), pasul al doilea, de evaluare critică a informaţiei, este blocat şi ajungem să credem tot ceea ce ni se transmite. Specia umană este construită pentru a găsi predictibilitate prin sens şi semnificaţie. Căutarea adevărului este un lucru greu, care cere efort şi capacitatea de a tolera incertitudinea. Puţini oameni pot face acest lucru şi ei sunt cei care au dus, în salturi inegale, omenirea la dezvoltarea de astăzi. Restul îşi crează pseudocunoştinţe care le dau sens şi semnificaţie, pentru că un lucru nu trebuie să fie adevărat ca să fie util (trebuie doar să credem că este adevărat). Deşi cunoaşterea de simţ comun poate genera întâmplător cunoştinţe cu un grad înalt de validitate (de exemplu, mai ales în registrul unor descrieri la un nivel mediu de analiză, exprimate, de pildă, în sfera relaţiilor interpersonale), ea generează adesea pseudocunoştinţe (mai ales la micro- şi macro-nivel: cunoştinţele de simţ comun despre funţionarea creierului sau a migrării populaţiilor sunt adesea pseudocunoştinţe).”

Daniel David (2006), Psihologie clinică şi psihoterapie. Fundamente, Polirom, Cluj-Napoca, pp. 167-168

aşadar care este primul lucru pe care-l faci cu informaţia din paragraful ăsta? o consideri adevărată...

să fie ruşinea cât mai publică

2010-07-16T10:29:00.008+03:00

cât de delusional trebuie să fii câteodată să crezi că e clujul mai breaz decât bucureştiul:

iată o fărâmă de bucureşti la capitolul infrastructură pt ciclism:

şi iată clujul, la ceva vreme după bucureşti. someone's synapses didn't fire that day, or there were no neurons for the job

(pozele de la Daniel, de pe yahoogroup clujbike)

Post edit: hai că or şters după câteva zile dunga albă de ducea în chioşc, măcar atât... adică or vopsit-o neagră.

sunt femeile şi alte rase în medie mai puţin inteligente decât bărbaţii albi?

2010-07-09T11:01:00.010+03:00

în ţara mea dragă dacă-mi fac o statistică mentală referitor la cam ce opinii circulă cel mai des, atunci pot spune că am auzit cu precădere următoarele păreri (s-a întâmplat să dau peste ele cu frecvenţă mai mare în ultimele câteva săptămâni din ceva motiv): femeile sunt în general mai proaste decât bărbaţii şi au aptitudini mai puţine; ţiganii nu pot efectiv mai mult, e în genele lor să fie „inferiori”, orice-ai face, oricât i-ai educa; africanii pur şi simplu sunt dezorganizaţi, atâta ştiu şi ei, e o chestie culturală să-şi rupi craca singur de sub tine; există diferenţe genetice de inteligenţă între rase, cei în poziţie dominantă sunt cei inteligenţi, cei cu statut inferior in societate au statutul corect, pentru că nu pot mai mult. Adică se consideră pe scară largă că dominanţa în comunităţi are baze genetice şi va rămâne neschimbată pentru genetica este destin.

Uite dintr-o carte mai vechiuţă, din 2002, nişte extrase care problematizează opiniile astea foarte răspândite şi stereotipice şi aduc nişte teorii noi cu statistici în spate. Hai să spicuiesc câteva idei de bază pentru cei care n-au răbdare sau timp să treacă prin toate paginile:

Diferenţele de sex în abilităţile specifice

- atât bărbaţii cât şi femeile obţin scoruri aproximativ egale la testele de inteligenţă (Stanford-Binet sau Wechsler)
- până nu demult, testele de abilităţi spcifice au indicat anumite diferenţe între sexe. În medie, femeile au obţinut scoruri mai ridicate la testele de abilitate verbală. Bărbaţii au obţinut în medie scoruri mai ridicate decât femeile la testele de raţionament matematic şi deprinderi vizual-spaţiale. Aceste diferenţe de sex în abilităţile cognitive încep să dispară. Înseamnă că diferenţele reflectate în scorurile testelor au indicat diferenţe de pregătire şi expectanţe sociale: recent, fetele au fost încurajate să-şi dezvolte interesul pentru poezie şi literatură; era de aşteptat ca băieţii să fie mult mai interesaţi de ştiinţă şi probleme tehnice.
- părinţii cred totuşi că ştiinţa şi matematica sunt mai puţin importante pentru fete decât pentru băieţi, ei au tendinţa să exagereze abilităţile băieţilor în aceste domeniii şi să subestimeze abilităţile fetelor. Sunt mai multe şanse ca părinţii să cumpere pentru băieţi computere şi jucării cu caracter tehnic decât pentru fete. De asemenea, profesorii de ştiinţă şi matematică au tendinţa să-i încurajeze mai mult pe băieţi decât pe fete. Rezultă că diferenţele rezultate la testul de matematică SAT (Scholastic Achievement Test) pot reflecta diferenţele de sex în ceea ce priveşte încrederea în sine.
- un domeniu al abilităţilor cognitive care continuă să indice o diferenţă consistentă între sexe este acela al relaţiilor vizual-spaţiale. Va fi interesant să vedem dacă diferenţele de sex în abilitatea spaţială se diminuează cu trecerea anilor, deoarece mediul acţionează asupra femeilor.

Rasa şi inteligenţa

- un studiu efectual cu copiii nelegitimi aflaţi sub tutela militarilor Stetelor Unite în timpul ocupaţiei Germaniei nu a descoperit vreo diferenţă generală în coeficientul de inteligenţă mediu dintre copiii ai căror taţi erau afro-americani şi cei ai căror taţi erau albi. Dat fiind faptul că toţi aceşti copii au fost crecuţi de mame germane cu statute sociale similare, rezultatele prevăd o susţinere puternică a concepţiei conform căreia mediul este determinantul major al diferenţei rasiale de coeficient de inteligenţă
- diferenţa medie a CI (coef. intel.) dintre afro-americani şi americanii albi este aproximativ aceeaşi ca şi cea dintre grupurile privilegiate şi cele lipsite de privilegii din aceste ţări (care-s „aceste ţări” se explică în pagina 570).

toate din cartea:

călare pe feministele suedeze

2010-07-07T14:20:00.009+03:00

iar se întâmplă să fie o perioadă în care mi se pare că dau numai peste oameni încuiaţi, care n-ar citi studii sau articole mai răsărite, ci doar reciclează prejudecăţi care deja au fost infirmate...

pe „think outside the box” a apărut un mic articol care anunţa că feministele din Suedia au ars vreo mie de euro în semn de protest pentru discriminarea salarială. comentariile la articol... previzil de sărace în argumente interesante:
- că de ce au risipit atâţia bani, arzându-i,
- că-s „urâtele dracului” (iarăşi ideea că feministele sunt urâte şi nefutute, de aia-s feministe; trivilizarea chestiunii importante a salarizării prin referirea la ceva superficial de genul cum arată persoana care promovează ideea, şi apropo, bărbaţilor li se întâmplă mult mai rar să le fie analizate validitatea argumentelor în funcţie de apariţia fizică), cererea drepturilor si a demnitatii trivilizat in exhibarea frustratilor („femei mai frustrate ca-n tarile nordice n-ai sa vezi...”),
- cica femeile sunt mai fericite alaturi de soti si copii (desi este demonstrat statistic spre exemplu ca nu sunt si mai sanatoase. barbatii casatoriti sunt in general mai bine hraniti si mai sanatosi decat celibatarii, dar la femei sta invers: cele casatorite sunt mai putin sanatoase si se hranesc mai prost decat daca ar fi celibatare. Daca femeile ar fi intr-adevar mai fericite alaturi de sot si copii, nu se explica de ce în anii 40-50 au fost raportate in SUA atatea cazuri de depresie ale sotiilor care stateau acasa si nu munceau, depresii care au scazut atunci cand sotiile isi gaseau sens si prin munca in afara gospodariei),
- idei naive cum ca ar trebui rezolvate intai problemele grave gen traficul de fiinte umane si lapidarea ca urma a adulterului cand de fapt nimeni nu poate stabili o ierarhie globala ci se pot lucra concomitent,
- „cat shopping irosit” zice cineva, adica iar trivilizeaza problema si sugereaza ca daca-i vorba de femei, se poate asocia usor shoppingul, ca noi cu asta ne ocupam cand avem bani;
- de la altul cica „dacă nu le convine, pot să refuze postul”, lucru pe care-i uşor să-l rosteşti când eşti bărbat şi plătit mai bine oricum, când nu te duce capul la alte soluţii, când nu-ţi pasă cu adevărat de egalitate salarială, când nu vezi pur şi simplu problema, sau când huzureşti şi-ţi permiţi să zici nu pe motiv de 15-25% din salar. Oare acuma că se scad în ţară la noi atâtea procente, el pleacă aşa uşor de la job dacă nu-i convine? Un bărbat poate, mai uşor ca o femei, mai ales dacă e celibatar. O femeie cu copil nu-şi permite să facă atâta gură că e mai responsabilă faţă de familie şi abandonează mult mai rar.
- Altul zice că silly women ar trebui să fie la bucătărie, making him a sammuich. Nimeni n-a zis de orele de muncă domestică neplătită zilnică a femeilor, că a bărbaţilor afară din casă e cel mult sezonieră, dacă ea există! Dar na, fiind a femeii, este mai puţin valoroasă, neplătită, şi de ce nu, invizibilă!
- Altul zice că de ce să nu primească bani mai mulţi bărbaţii, că-s mai deştepţi şi fac treabă mai bună. În primul rând statistic vorbind nu există diferenţe de inteligenţă între bărbaţi şi femei care să reprezinte fidel diferenţa de salarizare. În al doilea rând, nu am văzut să facă bărbaţii neapărat o treabă mai bună atâta vreme cât sunt pregătiţi la fel ca femeile. Dar văd clar că femeile sunt judecate după standarde mai aspre şi trebuie să demonstreze mai mult ca să rămână pe postul pe care un bărbat stă fără să fie privit sub lupă, inclusiv după cum se prezintă fizic.
- Cică dovada e numărul de cercetători bărbaţi şi femei care au descoperit ceva important. Să nu uităm că până la începutul secolului XX locul femeilor era considerat a fi în sfera socială, acasă, la copii şi sot, şi că educaţia universitară i-ar fura din „feminitate” şi ar prosti-o de-a dreptul. Iată că acum când avem intrare liberă la facultate, studentele dau rezultate academice chiar mai bune decât studenţii. Dar să ne uităm cine ne sunt profesori. Mare majoritate de profesori universitari, decani, rectori, etc. sunt bărbaţi. Dar au şi cămăşi curate, călcate, şi copii mari deja, şi cineva acasă de le face mâncare, şi bănuiesc că nu este soţia profesoară universitară, pentru că şi o astfel de carieră cere ca munca domestică şi educaţia copiilor să fie ori cumva împărţită între parteneri, ori plăteşti pe cineva să-şi facă munca domestică sau să fie ... inexistentă, adică bărbat sau femei de carieră, fără familie, fără copii, ca să ai timp de cercetare.

în fine, deci cam asta-i ideea. şi s-au legat de tipa care arată în poză că arde banii, că e mai în vârstă şi comentariul că ar fi neatrăgătoare, etc. căcaturi de-astea. din punctul meu de vedere este atât de trist că o femeie, în loc să-şi câştige un loc şi mai de seamă în societate după ce intră la menopauză, în perioada în care este în climaxul vieţii ei, perioada cea mai stabilă, cea mai înţeleaptă, unde creşterea copiilor este pusă pe locuri secundare şi ea are cel mai mult de oferit, momentul de bunăstare maxim pentru ea, înainte de pensie şi în vârful carierei, tocmai atunci societatea începe să o vadă ca pe o zgripţuroaică în devenire, că i se lasă sânii, că îmbătrâneşte, că ce bărbat ar mai atinge-o. este extraordinară insultă pentru femeile după menopauză să fie privite în felul ăsta. chiar şi la BBC s-au plâns că sunt puse pe tuşă ancorele femei la 40-50 de ani pentru că cică n-ar mai fi „prezentabile”, tocmai atunci când sunt cele mai capabile intelectual şi au experienţă. în schimb ei, prezentatorii, rămân şi după 50 de ani, iar ele sunt înlocuite cu puştoaice care arată bine, de 20, maxim 30 de ani, care nu au atâta experienţă încât să pară mai inţelepte decât co-partenerii lor de emisiune şi asta la urma urmei perpetuează stereotipul că femeile sunt mai simpluţe intelectual decât bărbaţii, dar se uită contextul.

şi să nu uităm că pe lângă faptul că femeile sunt în general mai prost plătite nu cu câteva procente ci cu câteva zeci de procente decât bărbaţii, asta înseamnă că acumulează mai puţin la pensie, deci din start pensia lor este mai mică, ceea ce conduce la o dependenţă financiară faţă de soţ sau familie sau la sărăcie pur şi simplu. pe lângă asta, femeile ies mai repede la pensie, ceea ce înseamnă alt procent scăzut la pensie. si femeile trăiesc în medie mai mulţi ani decât bărbaţii, dar cu mult mai puţine resurse. noroc că ne ţinem copiii aproape. Asta şi după ce duci la termen vreo câţiva copii poate, după ce ai grijă şi de ei şi de soţ şi de casă, neplătită (şi aproape uiţi de tine), după o viaţă în care practic eşti în slujba altora decât ţie însăţi, cam aşa văd eu căsătoria în general cu un românaş de-al nostru, dar nu numai cu un românaş. Şi să nu uităm iarăşi că a creşte copii e practic o slujbă 24/7, fără vacanţe, fără time-out, la care taţii nu se înhamă în medie mai mult de 25% (şi azi sunt generoasă). Păi normal că cer măcar să primesc salar măcar la fel de mare ca bărbaţii, că oricum celelalte munci în folosul familiei şi al societăţii sunt fie neplătite, fie invizibile de-a dreptul.

Păi după ce iei în calcul toate aspectele astea, nu-ţi vine să te duci în bucătărie, să iei oala de-o toartă şi să-i faci vând peste pupăza oricui comentează că de ce să câştige femeile mai mult? Asta e marea frustrare, nedreptatea că dacă te-ai născut femeie, tre să fii luată de fraieră toată viaţa şi să fii în serviciul altora. Şi normal că nu mă grăbesc la măritiş, până nu dau de unul răsărit, dar răsărit bine, nu pe jumătate.

Eu revin la propunerea mea mai veche. Boicot, soro! No sex până se dau pe brazdă. Fără atenţie de nici un fel fiecărui mojic care nu pune mintea la contribuţie să înţeleagă problema expusă: nu există încă dreptate şi egalitate în şanse pentru femei şi bărbaţi. Până nu caşti bine urechile şi ochii să pricepi, nu pupi nimic. Only practice positive reinforcement: dai bomboana pentru comportament adecvat. Pentru comportament inadecvat se dă peste bot, pardon, se ignoră în cel mai frumos caz.

Ştii de ce specia pasărea paradisului are masculii aşa de frumoşi şi de ţanţoşi. Pentru că femelele lor sunt foarte pretenţioase şi aşa au încurajat masculii să evolueze (penaj, abilităţi, dans nupţial etc). Asta vreau să văd, cât mai multe femei pretenţioase. Pentru asta-ţi trebuie şi ceva stimă de sine. Şi ştiu că există şi bărbaţi pretenţioşi faţă de sine, care nu coboară standardele şi tratează femeile cu demnitate şi respect. Mai vrem şi multe modele masculine pozitive.

nu contează cât de lung am părul...

2010-05-20T14:03:00.008+03:00

azi aflu că diriga lu frate-miu (în clasa a 9a) vrea să vorbească cu mine în legătură cu faptul că frate-miu poartă părul prea lung (să aibă vreo 10-15 cm lungime...). acum o săptămână a pus o întrebare la ora de logică către elevi, frate-miu a răspuns şi profa i-a zis că nu discută cu el până când nu-i vede faţa. oare e sau nu întâmplător că la logică frate-miu are cele mai mici note? acum se pare că n-are altă treabă decât să îl discrimineze pe baza înfăţisării lui, adică de forme fără fond, nimic de substanţă.

florian pittiş cred că bate nervos în sicriu auzind elucubraţiile distinsei profesoare de... logică (of all things!). amu o sun să văd dacă faza e pe bune că mie încă nu-mi vine să cred. dacă acum în prag de vacanţă ea are un fix să-l trimită pe frate-miu la tuns... să se asigure poate că nu i-o fi prea cald la scăfârlie vara asta. bravo învăţământ românesc, îţi stă mintea-n loc!

Post-edit
mare-i grădina lui dumnezeu, cum se zice...
am sunat-o pe diriga lu frate-miu azi până m-o sunat ea înapoi. îmi propusesem s-o las să zică tot ce are de zis întâi ca să nu apară chestiuni pe parcurs şi ca să-i pot zice să mă lase să vorbesc dac-o fi cazul. io speram să fie vorba şi de absenţele lu frate-miu, dar n-o zis nici pâs de alea, că majoritatea la el în clasă au şi mai multe oricum.

maaaare mi-o fost mirarea să constat că numai şi numai despre părul lui frate-miu o fost vorba... şi o zis că aduce a emo şi că nu-i bine, că au şi ei un regulament, că o încercat cu vorbă bună dar n-o schimbat frate-miu nimic, dar că acuma propune şi nota scăzută la purtare, că eu probabil din pricină că-s tânără nu sunt neapărat de acord, dar să ne înţelegem totuşi că există un mod de a apărea la şcoală şi d-astea, că nu-i bine nici pentru ochi... că ea acum câteva zile (a zis-o pe-asta de la ea putere!!!) a refuzat să-i răspundă în clasă pe motivul ăsta (adică îl boicotează până se supune?)

şi am lăsat-o să zică tot tot tot

şi pe urmă am întrebat-o dacă într-adevăr am înţeles corect că e vorba doar de înfăţişarea lui fizică, în speţă părul. şi ea zice da. şi eu mă fac că nu înţeleg tocmai. şi-a exprimat înclinaţia către curentul emo? nu. are comportament depresiv? nu. dar suicidar, vorbeşte despre aşa ceva? nu, din câte ştie, un psiholog ar putea spune mai bine. dar a instigat pe alţii la comportament de natura asta? nu, dar nu e vorba de asta neapărat, cică să nu promoveze curentul. (cum să-l promoveze dacă nici măcar nu-i pe valul emo nicicum, în afară de păru-n ochi? de altfel ascultă şi Phoenix şi Pasărea Colibri printre altele) şi acest regulament ce anume zice? păi zice că părul se poartă tuns sau prins la spate. şi pentru băieţi şi pentru fete? nu, numai pentru băieţi! (şi Francesca în clasa lui poartă părul peste ochi câteodată şi nu i-o făcut mustrare)

deci deocamdată înţeleg că-i vorba de formă şi nu de fond. este ceva de fond care deranjează, poate în comportamentul lui a făcut ceva?... nu. păi atunci are şi el dreptul la măcar atâta autonomie cât să decidă măcar cum să-şi poarte părul. şi sper că nu e vorba de discriminare pe baza înfăţişării aici. AAAAAAAAAAAH că nu ne înţelegem, că speram să putem vorbi fără acuzaţii, căăăăă căcăcă... trebuie să discutăm faţă în faţă. sigur că da, mâine pot veni la şco... căăă nu se poate aşa ceva, credeam că ne înţelegem omeneşte, bla bla şi-mi închide telefonul în nas!

n-am apucat să-i zic de Pittiş!!! eeh de apucam să-i zic de săracul Pittiş... ar fi prins bine! dar ştiu ce facem: facem un tricou cu refrenul de la vinovaţii fără vină... şi eventual s-o cânte la zilele liceului sau la sfârşit de an, ca dedicaţie specială pentru dirigă. cum i-o fi fost lui cousin It la şcoală?... sau Slash...

taxa de biserică, că dacă nu...!

2010-05-19T19:44:00.003+03:00

o venit un om la uşă la mine acasă, m-o întrebat de taxa de biserică... io l-am întrebat ce taxă? zice că o taxă este stabilită pentru fiecare familie. eu îi zic că nu plătesc. mă întreabă de-s creştină. zic că doar cu botezul, dar de mers la biserică nu mergem. el ridică indexul, mi-l flutură în faţă şi zice „creştinii care nu merg la biserică ajung la doctor” şi se duce la altă uşă. io-l întreb ce-i aia, ameninţare? asta îs învăţaţi creştinii la biserică? el zice: io nu ameninţ, dar asta se întâmplă cu cei care nu merg la biserică: ajung la doctor sau la puşcărie. eh... frumos, o atee vă doreşte sănătate şi să n-ajungeţi niciunde rău.

... mna ce ţi-e şi cu fundamentaliştii ăştia...

antinarcisicul

2010-05-19T12:14:00.003+03:00

citesc mult pe tema narcisismului în ultima vreme din pricina unei descoperiri recente ca şi trăsătură în persoana unui şef abuziv pe care nu-l puteam înţelege, şi am dat peste ceva care m-a făcut să-mi stea mintea în loc o vreme...

„Financiar avea grijă de mama lui. Emoţional, avea grijă de iubitele lui. Şi, în ambele feluri, avea grijă de prieteni, asociaţi, chiar şi de necunoscuţi.

Aceasta este viaţa interpersonală a antinarcisicului, pe care nu trebuie să o confundăm cu noţiunea mai feminină de „codependenţă”. Deşi cele două concepte se suprapun într-o oarecare măsură, există şi diferenţe între ele. Principala similaritate este că bărbaţii şi femeile care se retrag în poziţia de „ajutorare” distribuindu-i pe toţi cei implicaţi în viaţa lor în rolurile principale, de fapt îi omoară pe aceştia cu blândeţe. Adică îşi dedică viaţa celorlalţi şi dezvoltă, astfel, „superioritatea morală a masochistului” sau convingerea că toţi ceilalţi sunt nişte rataţi. Pe scurt, sunt martiri profesionişti a căror bucurie ascunsă este să-i facă pe ceilalţi să se simtă datori, vinovaţi şi răi. În spatele actelor lor incredibile de amabilitate se află incredibile sentimente de furie.” - tot din cartea lui Alon Gratch, „Dacă bărbaţii ar vorbi”

get the hell out of dodge...

2010-05-05T16:08:00.006+03:00

I'm becoming nasty again... it's just too much... please no more socially inadequate philosophers who can't help talking conceptually all the time, saturday night included. Pompous self-masturbatory jerks incapable of listening to any single thought that is not theirs.
Sometimes I think I should just stop being nice and just give them a piece of my mind. But! What a waste of breath that would be... their limitations considered.

So here's what I am going to do: I am going to simply leave. Not waste one more second of my life on verbally incontinent and egotistic males.

I must not be going to the right places... or are these the last specimens left in town? Last saturday I go out, I come across two former students of philosophy, one of which was incapable of showing any sign of content being there or interacting with other people. The other one was a socially inadequate smart dude whose awkwardness in his behavior with women made me stare in awe.

Another dude fascinated by astrology started spewing misogynistic comments at me the moment he felt neglected. He didn't seem to hear me speak anything of interest, although he kept his mouth shut pretty much all night before that. Wish he kept that up for the rest of it.
Another was having dreams (only) about becoming an astronomer, playing world of warcraft to help him get over his first failed attempt at undergraduate education and in preparation for his next big step in life, I suppose.

And it goes on and on. Of course this is subjective and limited reading of people based on impressions under 30 minutes. But what the fuck is wrong expecting some quality first impressions from interesting cultured socially adequate representatives of homo sapiens sapiens.
Last night I go out again to maybe dance a bit... I walk by two dudes on a chair, one says 'high five', I say to myself let's not ignore the bastard, let's be sociable and pleasant and shit, I high five him after which he offers me an idiot laughter saying 'you've got small-pox'. I didn't even have a zit on my face last night, so that I could make sense of this as a nasty comment to my appearance. I made no sense of it at all! At the end of the evening my bike chain was off (obviously done intentionally), but it wasn't the small-pox dude, must have been the other dude who I've introduced into a light conversation (about himself), what he does and stuff... turns out I was more interested in his major, biotechnology, than he was. After an awkward comment from him I just got up and left.

I must be hanging out in the wrong places. Or there must be very very few quality people to socialize with in this town. I just wanna leave again, you know... just get the hell out of dodge!

I just wish they'd get their shit together, the lot of them! How the hell can a woman enjoy herself with 80% clueless dudes around, this is no fun... the rest up to 100% must be taken, gay, or out of the country...

dudes, pleeeeease please pleeeeease get your shit together!!

cu ce m-am luminat eu azi...

2010-05-03T12:29:00.003+03:00

în discuţia despre ruşine şi cum îi afectează pe bărbaţi...

"În relaţii bărbaţii proiectează de multe ori ruşinea pe care o simt despre ei înşişi asupra partenerei. Adică îi spun că nu arată bine, îi cer să poarte anumite haine sau să-şi aranjeze părul într-un fel anume atunci când ies în oraş. În acest timp de interacţiune, bărbatul încearcă să scape de sentimentele de ruşine faţă de propria inadecvare, insistând ca partenera să fie strălucitoare, astfel încât el să se simtă mai bine în reflecţia ei. În această situaţie, femeia se simte controlată şi evaluată. Mai rău, poate să ajungă să se simtă ruşinată de propriile imperfecţiuni (fizice). Când cercul proiecţiei este astfel completat (femeia ajunge să se simtă aşa cumn se simţea el la începutul interacţiunii), urmează o ceartă îngrozitoare. Ea îl acuză că e critic şi autoritar, el că e susceptibilă şi are o atitudine defensivă..."

Alon Gratch - Dacă bărbaţii ar vorbi (2001) Editura Trei

wild about that thing...

2010-04-14T20:09:00.008+03:00

i'm wild about that thing... especially in spring :D
n-ai crede că versurile lui Bessie Smith pot fi atât de „sexually explicit”...
la fel si ”It makes my love come down”, dar nu găsesc un video sau audio să-i dau embed...

numai Rareş...

2010-04-13T10:56:00.021+03:00

nu mă pot disciplina nicicum să lucrez la cea mai importantă chestie pe care o am de făcut. nu ţin minte ultima oară când am avut atâta încăpăţânare să mă auto-şantajez, dar în fine, obviously I dont wanna deal with it.

am revenit asupra unui capitol cumva neîncheiat. (ştiu, poate mai mult ca să-mi fac de lucru şi să tergiversez, but it is what it is). pe la vreo 11-12 ani mi-au căzut ochii peste my biggest and longest crush ever. de atunci, spre dezamăgirea multora (ei nu aşa mulţi, dar aşa merge să zic) nu am făcut decât să încerc să regăsesc fascinaţia şi intensitatea de prima oară. infatuarea mea a durat mai bine de 4-5 ani, fără on-and-off. poate faptul că nu s-a consumat niciodată a făcut să dureze atât, să trăiesc în propria-mi fantezie atâţia ani. fluturaşi, day-dreaming, tot tacâmul. astăzi consider că dacă m-aş fi dus dincolo, adică did something about it, s-ar fi ruinat mai mult decât s-ar fi îmbunătăţit sau păstrat viziunea mea. treaba asta are şi o latură bună şi una nedreaptă. de vreme ce eu nu l-am cunoscut pe Rareş (ce tresăream eu pe vremuri când auzeam numele ăsta!) nu am avut ocazia sa-mi „temperez” imaginea ideală pe care am construit-o. asta e nedrept pentru relaţiile pe care le-am „pierdut” încercând să reconstruiesc intensitatea de atunci, care era probabil în cea mai mare parte ireală, fabricată. pe de altă parte mă simt privilegiată să fi trăit atât de intens şi cu durată atât de lungă nişte emoţii rare... din ce în ce mai rare (chiar dacă e doar puppy love)... the price one has to pay, i suppose...

Pe Rareş îl vedeam ca softly understated brilliance, avea o eleganţă şi un stil personal, definitoriu, de mişcare şi comportament pe care îl reperam instant de la o sută de metri. i mean watching him was a feast every time. niciodată nu l-ai fi prins lanky or gangling ca şi postură. i never went for lanky anyway. fiecare mişcare a lui era definiţia lui effortless elegance pentru mine nimic bruscat, nimic forţat... juca tenis, încă mai joacă. mersul lui pe teren, calm dar hotărât. privirea concentrată, intimidantă şi în acelaţi timp ascunzând un pic de timiditate. nu arăta agresivitate, arăta hotărâre mai mult. never loud, never in your face, never a push-over. felul cum ridica uşor umărul, înclina un pic capul în faţă şi mângâia cadrul rachetei pentru un slice, la fel şi la serviciu aproape îşi lăsa capul pe umărul din faţă când arunca mingea şi depărta cotul drept de corp, desprinderea lui de teren la loviturile puternice... avea racheta Head Prestige (cu un design fain) pe vremea aia, poate de atunci preferinţa mea pentru culoarea roşu închis-grena. întâmplător şi eu primisem aceeaşi marcă, doar cu suprafaţă mai mare. and oh my god the smile!... mi se părea că zâmbea rar, poate de asta era preţios. cel mai des îl vedeam în meci sau antrenament pe teren, acolo nu zâmbeşti mult. zâmbetul era la fel, understated, nimic exhibiţionist, intriguing and slightly on the shy side. eram la galaţi oare?, la un concurs, în sală parcă, şi la un moment dat băieţii au început să joace biliard. în tenis e uşor să găseşti tipi care arată bine, chiar foarte bine, şi erau mai mulţi care arătau bine. dar Rareş era unic. şi felul în care juca biliard, cu o mână fermă şi un stil aparte de a ţine tacul, cu toate degetele întinse şi degetul mare uşor curbat pentru a crea un V pentru tac... his trademark. (îmi amintesc detalii de acum 12-14 ani, go figure!). cu siguranţă arătau alţii şi mai bine ca el, dar eleganţa lui în mişcare niciunul n-o avea tocmai atât de distinsă... în ochii mei de atunci şi până acum numai Rareş şi Patrick Rafter aveau combinaţia perfectă de eleganţă şi frumuseţe fizică pe placul meu, nimeni altcineva nu s-a ridicat în clasamentul meu personal mai sus. ceea ce-i face pe ei mai deosebiţi, dar mai dificil pentru alţii...

ieri am dat peste el pe facebook şi, surpriză, a dat accept. acum mă delectez cu pozele lui, puţin schimbat, doar puţin, şi în continuare cred că e ceva nobil în sângele lui de nu-i permite să fie altfel decât în topul prestanţei şi a eleganţei corpului. acum, poate ca şi compensare pentru că a purtat atâta timp echipament sportiv, a trecut la cămasă (chiar şi neagră, cu cravată neagră), knitwear, sacou negru şi eşarfă albă, dă un pic spre corporate look. şi arată bine, the dude has got style. still.

temperamentul şi personalitatea lui continuă să fie un mister pentru mine. mă gândesc câteodată... poate ar trebui să o las aşa, în felul ăsta cu siguranţă protejez amintirea aşa cum o am. dar nu pot să neg că mă roade o curiozitate. cât de real e? în sinea mea ştiu că este puţin probabil ca daca-l cunosc mai bine să păstrez neîntinată imaginea lui de acum. it usually gets messy. i still don't accept messy, nu ştiu încă să apreciez messy and complicated, aşa cum sunt oamenii de fapt. în ce măsură trăiesc mental in a concoction of my own making şi refuz input din exterior nu pot să ştiu... e aspectul ăsta, şi mai este teama de respingere, bineînţeles, cu care eu, mândră, nu mă împac. acum îi pot face faţă mai bine decât în trecut, dar oricum...

e asta poate una dintre amintirile better left untouched?... anyway, e fain să rememorez what made me fall in the first place. hard to top it, i'll give you that!

PS: oare cum e să citeşti un post din ăsta şi să fie vorba despre propia-ţi persoană? should he know? :D

Post-edit: tocmai m-a trăsnit! cât de absurd e să fii atât de into someone fără să ştii în esenţă nimic concludent despre adevărata lor persoană. i do live in a fantasy world sometimes... poate chiar mi-ar face bine să mă confrunt cu realitatea, oricare ar fi ea şi cu orice preţ.

8 Mar.

2010-03-08T18:58:00.001+02:00

Happy Woman's Day plus 364 more. My special congratulations to women who don't put up with shit and to the sometimes forgotten non-mothers, non-beauty queens, non-married, non-virgins... The world is your playground.

Indian summer

2010-03-08T09:54:00.000+02:00

In youth, it was a way I had
To do my best to please,
And change, with every passing lad,
To suit his theories.

But now I know the things I know,
And do the things I do;
And if you do not like me so,
To hell, my love, with you!

by Dorothy Parker

with alien eyes again...

2010-03-03T20:27:00.003+02:00

how would it be if I could start fresh again?... an alien discovering things for the first time... i have weak glimpses of how it felt to just see, listen... and not judge, just take it in. would i make the same choices again, would i choose to like the same things, would i love the same people? will i ever experience that deep feeling of 'home' again? do you remember the profound comfort you felt seeing your mother's face after missing her when you were little? can anything feel so pure, deep and vulnerable again? there were no mixed feelings, there was just unwavering attachment for survival. never again have i felt that comforting familiarity with my surroundings, no matter how much i learned to control and beautify it. the deep sense of home was in my early years and particularly in my mother's face...

this video triggered that memory... looking at things like an alien, for the first time... just taking it in... delaying any evaluation or judgment. when i was little i had no aesthetic sense, i didn't like or dislike things because of how they looked. i remember my neighbors' dark living room where i would wait for my folks to come home. i never thought it was dark or unsightly, although now i know it was... it just was and it was familiar and it was where good things would happen: my parents would come to pick me up. no matter how crummy a place i lived in, i still felt it profoundly familiar as long as my mother's face was close by. i knew every wrinkle or sign on her face. i observed so intensely back then. i knew the carpet pattern by heart. i was frequently playing on the floor, touching the carpet with my cheek and looking at everything like a myope. everything was magnified, there was only place for one magnified detail at a time. i knew where all the crumbs were on the carpet. i knew every dent in my furniture. i looked intensely at my dolls and knew all the scratches on their bodies. i still remember how they felt running my fingers across them. i wasn't looking for the scratches in particular, i was just taking it in, like a very astute observer who isn't even trying. i still vividly remember the texture of their hair. i was absorbed, utterly taken by my surroundings, fully there. i can't remember a time since about which i can say i was fully there. this shite of daily multitasking and scattered brains and adhd and all that, could never help me relive it. seldom feeling tired, fully concentrated and alert by my discovery adventure like an alien discovering completely new life in magnified detail, not missing a thing... not a darn thing.

specialist în datul cu mucii în fasole

2010-03-01T09:26:00.022+02:00

iată cine stă cu curu-n scaun de profesor universitar doctor şi vorbeşte cel mai probabil baliverne vechi de o sută de ani stundenţilor şi publicului realitatea tv (şi cu siguranţă multor altora). i se mai zice expert, i se mai zice psiholog criminalist şi e invitat să-şi dea cu părerea la realitatea tv. ultima oară pe 24 feb 2010 la ştirile de la ora 2pm.

Prof. Tudorel Butoi: „Femeile pot şi trebuie sǎ fie prudente. Femeile trebuie sǎ ştie cum se urcǎ în lift şi sǎ nu ne nǎpǎdeascǎ pe noi cǎ au fost violate în lift. Când şi cu cine. Sǎ ştie sǎ umble pe cǎrǎri care sunt luminate şi care sunt populate. Sǎ nu se batǎ ca exploratorii în miez de noapte parcurile şi sǎ vinǎ apoi la adresa poliţiei cǎ au fost violate. Şi sǎ ştie cu cine intrǎ în discuţie şi cu cine accept relaţii şi aşa mai departe. Comportamentul ǎsta de leliţǎ balcanicǎ, din pǎcate, cu excepţia acestor victime ... ǎǎǎǎ, care nu au dat dovadǎ de el, este caracteristic piţipoancelor şi devin victime pentru cǎ sunt victime de tip provocator, mare majoritate din ele.”

Iata-l cadru didactic la universitatea spiru haret, facultatea de drept si administratie publica. Din cele spuse la televizor nu există nici un indiciu pentru titlurile de profesor universitar si doctor în psihologie, dar ştiind de ele, le voi lua în context. „Stimabile” Tudorel Butoi, am mai zis-o şi cu alte ocazii şi nu mi-am schimbat încă opinia: eu una consider că am voie să merg îmbrăcată cum vreau eu pe stradă, chiar şi în haine de piţipoancă şi n-are nici un bărbat dreptul să pună mâna pe mine. Am dreptul să umblu pe ce cărări am chef, luminate sau nu, populate sau nepopulate, fără să-mi fie teamă. Nu, nu, femeile n-ar trebuie să fie prudente atâta vreme cât n-au de ce să le fie teamă. Nu distrage atenţia de la cauzele de bază. Bărbaţii trebuie să fie prudenţi în comportamentul lor şi să renunţe la a considera că li se cuvine să dispună de corpurile femeilor cum doresc. Nu eu trebuie să-mi îngrădesc singură libertatea şi să merg numai pe unde crezi tu că sunt în siguranţă. Bărbaţii sunt prudenţi să meargă prin locuri luminate de teama femeilor? De ce să-mi adaptez eu mereu comportamentul iar bărbaţii să stea bine mersi şi să nu-şi elimine comportamentului lor de agresor. How is that fair?

Tu din poziţie de aşa-zis profesor şi psiholog criminalist ai capacitatea şi responsabilitatea să educi bărbaţii care îngrădesc libertatea femeilor şi le agresează şi pe femei să nu considere că e vina lor că sunt violate. Provocaţi sau neprovocaţi (e irelevant!!!), te rog nu mă face să cred că bărbaţii sunt doar animale care răspund instinctual ca nişte bestii fără conştiinţă, fără cumpătare sau control. Ooo, inţelegeţi-i pe bărbaţi, când sunt provocaţi nu se pot abţine, săracii de ei. Am chef să am grijă de mine de-acum, nu de bărbaţi, ce gândesc ei, la ce se pot abţine şi la ce nu şi cum trebuie să mă dau eu după ei şi ei să stea cu curu-n palmă. Am tot drepul să explorez în miez de noapte parcul dacă aşa mă fute chefu. De ce-aş sta în casă, doar că-mi zice un „expert”? Aduci toată atenţia asupra ”victimelor provocatoare” şi nu te adresezi absolut deloc agresorilor, ba chiar le justifici comportamentul, mă mir că nu le iei direct partea. Distragi atenţia de la adevărata discuţie care ar trebui purtată: din ce motive şi ce anume trebuie făcut pentru ca bărbaţii să nu mai considere justificată agresarea femeilor? Nici măcar nu-ţi dai seama cât rău faci continuând cu vechile baliverne şi câte femei şi-o iau pe cocoaşă în continuare şi consideră că o şi merită ascultându-te pe tine. Nu exhibi un minim de capacitate de empatie, ceea ce ar trebui să te decadă din drepturi ca şi psiholog. Eşti modelul pentru cum să NU fie un psiholog şi pentru cum să NU fie un bărbat şi în ultimă instanţă cum să NU se comporte o fiinţă umană, cu atât mai puţin una cu pretenţii de doctorat. Mă gândesc că pus în situaţia de a fi provocat de o „piţipoancă”, astfel ţi-ai argumenta sau ţi-ai argumentat şi în trecut lipsa de auto-control. Săracul de tine, ai fost provocat, cum să nu dai curs provocării? Eşti „doar” bărbat, săracul de tine, nu te poţi abţine...

Nu cumva vezi mai toate femeile care te înconjoară ca „leliţe balcanice”? Şi dacă toate femeile din România ar fi „leliţe balcanice”, tot nu dă dreptul bărbaţilor să le agreseze în parc pe întuneric sau să le pălmuiască în miezul zilei în staţia de autobuz (am văzut şi d-astea). A fi leliţă balcanică e un „păcat” minor comparativ cu incontinenţa verbală extrem de dăunătoare, dispreţul tău faţă de femei şi exhibarea lor la ştirile realitatea tv. Trebuie să mă străduiesc să nu fiu leliţă balcanică în aşa fel încât să nu mă dispreţuieşti? Trebuie să mă dau după standardul tău pentru cum ar trebui să fie o femeie care să merite respect? Ce-ar fi să respecţi femeile fără nici o condiţie? Mie mi se pare o cerinţă absolut rezonabilă. Şi oricum, o leliţă balcanică e inofensivă, în timp ce tu, Tudorel Butoi, eşti un „specialist” atât de jalnic încât nu poţi realiza un lucru de bază ca şi psiholog: să te abţii de la a eticheta şi a emite judecăţi de valoarea asupra subiecţilor tăi, în special acele judecăţi care-ţi bruiază evaluarea cu pretenţii de a fi obiectivă. Mai grav e că nici nu-ţi dai seama că o faci, ca atare îţi exhibi prejudecăţile şi lipsa de profesionalism la televizor. Dacă realizai ce faci, ziceai „măi, vorbesc în calitate de om de rând, nu de specialist sau psiholog.” La urma urmei ai vorbit ca un om de rând, fără studii de psihologie fără doctorat, fără poate şi studii liceale, ba chiar există oameni fără studii liceale cu mai multă înţelegere a problemei decât ai arătat tu la televizor. Sau poate consideri că gândurile comune sau prejudecăţile unui expert sunt mai „pertinente” decât ale unui om de rând... Te pomeneşti că prejudecăţile tale sunt de fapt ancorate în ştiinţe „exacte”, sunt de fapt concluzii temeinice şi definitive ale unor studii de psihologie! Eu, om de rând, fără doctorat, ne-psiholoagă şi reprezentantă a „tagmei feminine” pe care o desconsideri, îţi spun că în anul 2010 eşti rămas în urmă şi este inacceptabil felul cum pui problema. În societatea românească din anii 1910-20 aveai „dreptate”, în sensul că se găseau puţini să te contrazică înainte de orice mişcări feministe incipiente. Eşti decalat cu jumătate de secol pe puţin.

Ce pot să zic? Ţie n-o să-ţi ia nimeni titlul de doctor sau de profesor, n-o să te decadă nimeni din drepturi ca psiholog. Eşti ceea ce eşti şi eşti foarte probabil înconjurat de alţi „specialişti” obtuzi care nu ar avea curajul să-ţi ia dreptul de a profesa sau să te trimită măcar la formare continuă că ai nevoie să cunoşti şi puncte de vedere mai noi, să-ţi extinzi într-un final orizoturile misogine. Dar probabil pentru că sunt obtuzi, nu au capacitatea să înţeleagă ce-i defectuos la sugestiile tale pentru cum să se comporte femeile ca să nu fie agresate. Nu ştiu ce femeie te-a chinuit sau cât de des intri în relaţii disfuncţionale cu femei, but do not take it out on the rest of us! Un profesionist trebuie să se uite la ce prejudecăţi aduce cu sine în profesia sa şi cum îi afectează munca. Nu faci un bine nici femeilor nici bărbaţilor dacă profesezi cu asemenea bagaj emoţional atât de evident. Iar restul care aşteptaţi de la „experţi” idei demne de urmat, THINK TWICE!

Să mă gândesc la tine ca la un bărbat cu o traumă mă ajută pe mine să vreau să fiu mai „înţelegătoare”. Dacă într-adevăr doar gratuit reciclezi fără filtru critic prejudecăţile din acea parte sexistă a societăţii,... cu atât mai rău.

Post-edit: De fapt de ce mă aştept de la un psiholog criminalist să fie empatic cu acea parte din societate care riscă să devină victimă? De ce ar fi interesat de drepturile femeilor un psiholog criminalist bărbat obişnuit să intre în mintea masculului agresor? Ca psiholog ar trebui să aibă şi interesul ăsta, măcar ocazional. E posibil să te desensibilizezi atât de mult în munca ta încât să continui din inerţie această veche prejudecată cum că victima şi-o caută cu lumânarea? Tudorel Butoi ori nu cunoaşte standardul, ori îl coboară ca să perceapă distanţa dintre discriminarea existentă în societate acum şi idealul egalităţii în drepturi între bărbaţi şi femei ca fiind mai mică decât este. Lucrând cu extrema violentă din societate, uităm standardul de referinţă, măcar aşa cum e definit în uniunea europeană, la care ar trebui mereu să ne întoarcem? Plus că o astfel de pălăvrăgeală televizată nechibzuită pune sub semnul întrebării competenţa acestui psiholog şi profesor pentru toată cariera sa profesională. O fi drept, o fi nedrept, eu una nu am încredere în părerea sa de specialist din pricina prejudecăţilor sale.

Post-edit 2: Constantin Gavrilaş, recidivist care a agresat 16 femei în Iaşi şi temă pe care a fost Tudorel Butoi înjunghia femei şi fete ziua în amiaza mare în locuri populate. Deci sugestia lui Butoi nu e utilă nici din punctul ăsta de vedere. Nici în amiaza mare în locuri populate femeile nu sunt în siguranţă...

Au mai scris pe subiect:

- Blogul Medusei - Culpabilizarea victimei
- Un beso - Violul la rtv:letita balcanica, pitipoanca
- Scorpii si gheonoaie - Declaratiile lui Tudorel Butoi, expert criminalist
-F.I.A. - Femeile trebuie sa stie cum se urca in lift!
- Femeia simpla - Lelitza balcanica e de vina

sabbaticals

2010-02-23T09:42:00.016+02:00

câteodată pierd contactul cu mine în aşa hal încât încep să cred că trebuie să lucrez 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână ca să mă simt bine (sau mai degrabă să fiu „în rând cu lumea”). îmi revin şi-mi zic că am rămas printre puţinii care consideră asta o mare inepţie. o perioadă am privilegiul să nu mă preocup de implicaţiile financiare... odată cu revoluţia industrială circulau idei cum că timpul liber va creşte pentru că maşinile şi roboţii vor prelua din munca manuală a oamenilor. în loc să urmărim ideea asta am ajuns să încurajăm societatea să se îngroape în muncă, fabricăm nevoi la televizor şi-i trimitem la mall să se „relaxeze”. am fost la mall. o vizuină de plastic mai mare, aer recirculat, grămezi de dulciuri de plastic şi coloranţi sintetici, rafturi cu punguţe colorate cu diverse sortimente de monoglutamat de sodiu, ţoale în serie cu cât mai puţin bumbac (organic or otherwise), a selection on youngsters with the personality of a wet dish cloth and imported needs and wants. practic nimic creativ, nimic inovator, nimic provocator (decât provocator de greaţă).

atunci dacă vezi pictura asta zici că-s într-o pasă romantică trecătoare. poate. la genul ăsta de picturi priveam în timpul liber la muzeul Rikj în Amsterdam, expoziţia „Rembrandt”. Mă uitam la picturi celebre într-un muzeu mare şi intim în acelaşi timp şi nu-mi venea să cred că mă uit la originaluri ale unor pictori celebri, unele picturi mai vechi de patru veacuri, din care emanau nişte culori vii, pline, dintr-o imaginaţie pe care n-o pot cuprinde. asta aş face cu drag în timpul liber.

şi-n londra muzeele-s ca lumea. la muzeul transportului m-am aşezat într-un vagon dintr-un tren din anii 1860. toată „mobila” din interior era din lemn, dar era mult mai classy decât cele din ziua de azi. la science museum intrarea e moca. moca! doar la filmele 3D, motionride simulator si force field ai taxa. am intrat la muzeul asta moca intr-o sala numai cu gadgets unde puştii puneau mânuţa lor să testeze tot felul de experimente de fizică, mecanică, energie electrostatică. science playground. şi iarăşi zic, aşa da!

astea-s activităţi de oraş, dar cât mai e de explorat afară din oraş!... şi-n loc să explorăm, stăm blegiţi cu curu-n scaun în cutiuţe de beton şi facem ture prin birou ca hamsterul pe roată, alergând după bani, stima şefului (că stima de sine ne-am rătăcit-o), „realizări” profesionale... vai patetică specie suntem... dacă am ajuns să dezvoltăm capabilităţile să ne oprim din alergat a prost şi nu ne dăm seama, ci ne agităm aiurea în continuare... trebuie o revoluţionare a timpului liber şi felul cum e privit timpul liber. acum e privit ca o risipă de timp, nu un câştig pentru sănătatea mintală şi viitorul speciei. René Descartes ştia în anii 1600 că „pentru a ne îmbunătăţi gândirea nu este atât nevoie să învăţăm cât să contemplăm.” de atunci ce-a zis Descartes s-a reciclat de mii de ori, am învăţat ce-a zis dar n-am contemplat implicaţiile.

e nerealist să te aştepţi de la un mall-goer să fie environmentally aware daca omul e forţat să lucreze 8 ore pe zi şi încurajat să cheltuie câştigurile la mall. educaţia ecologică se face afară, contemplând lumea. nici nu-ţi trebuie profesor care să-ţi tolocăne-n ureche, trebuie doar să îţi oferi timp să pui cap la cap nişte observaţii simple. „nimic din ceea ce merită învăţat nu poate fi predat” dar omul trebuie să-şi acorde timp să să se prindă singur.

ar trebui să lucrăm maxim 4 ore pe zi şi am fi mult mai eficienţi. part-time să devină full-time. sau double time să fie compensat cu 20% vacanţă. ”me time”, ”us time”, dezvoltare personală, contemplare, fă ce te pasionează. când iei vacanţe, să le iei groase, nu aşa câteva zile sau săptămâni. în alea doar recuperezi somnul pierdut, nu adaugi ceva extra... alea 4 ore de lucru să fie flexibile sau să înceapă mai încolo, pe la 10. îţi zic şi de ce: te trezeşti câteodată in a sweet morning sex-mood şi rar îi dai curs. adică niciodată dacă tre să fugi la lucru. nasoală treabă. atâta ne grăbim că nici măcar de una scurtă dimineaţa n-ai timp. asta nu-i viaţă. orice-ţi afectează cheful sau te presează să îţi refuzi o plăcere trebuie privit cu mare suspiciune!

îmi amintesc de prezentarea lui Stefan Sagmeister despre the 7 year itch. după 7 ani de lucru, el ia un an întreg pauză. de ce să trăiesc în viitor (când îmi fac un pic de timp, când o să mă pensionez...). am rafturi de cărţi pe care n-am ajuns să le citesc. am o listă carte de locuri pe care vreau să le cunosc. îmi găsesc mii de lucruri mărunte de făcut şi n-apuc să bucur de ele când le termin, imediat apare altul. patetic. o risipă de energie vitală.

povestea de iarnă a lu mojo

2010-02-19T09:08:00.003+02:00

why is my libido on the low? o fi astenia de primăvară (primăvară care nu mai vine). o fi urâţenia oraşului. mi-e dor de orăşelul meu german, cu străduţe frumoase şi grădini şi flori şi case, nici un bloc. în cluj trăiesc printre blocuri. mă uit afară şi brusc my libido plummets. doosh! serios că la mine-s foarte conectate. nu pot să mă bucur de o partidă bună dacă ştiu că atunci când ies îmi rup gâtul într-o groapă, bordurile la trotuar sunt sfărâmate, grilajele la canalizări sunt puse pe lung ca să-mi intre cauciucul la city bike in ele, tot felul de mici porcărele care n-ar trebui să mă afecteze. ce n-aş da să fiu capabilă să pot să mă termin şi pe-o grămadă de deşeuri. hmm, poate mai bine nu, ar deveni prea sportivă toată treaba. (apropo de deşeuri, deşteptu de Obama tocmai o zis că mai trage o centrală nucleară, după două decade de la ultima. ce om fără viziune.)

am nevoie de un oraş frumos, de grădinuţe cu plăntuţe, de ghivece de flori la fiecare balcon de bloc, macar atât chiar dacă le pică tencuiala, e mai ieftin decât să-l retuşeze tot. nu pot să mă duc de fiecare dată-n parc sau să ies din oraş, trebuie să-mi placă să mă duc până la piaţă. am nevoie să văd oameni zâmbitori, bucuroşi că-s afară la aer, că pot să circule, că există atâtea de făcut şi n-o să ne plictisim niciodată. şi totuşi sunt plictisită. şi fără libido. şi mâţu mi-o mâncat bulbii de lalele de la Frederic care tocmai ieşiseră. vreau şi mâţ şi lalele. nu se poate să le am pe toate în acelaţi timp? eu le vreau pe toate. ACUM!

nici măcar nu-s stresată, doar urâtul de afară kills my mojo. i worry too much. războaiele continuă, nu-s destule eoliene, panouri solare, prea multe maşini, prea rar mă duc pe munte cu placa, i risk death by a thousand boring conversations, nici socializarea nu mai e ce era, bla bla bla. m-am proptit cu capu-ntr-un gard negativist şi mi-i greu să mă liberez. mă gândesc că poate era mai bine să nu mă întorc, era mai frumos afară, aici simţul meu estetic este abuzat, imi strică starea de bine, îmi tasează creativitatea, mă demotivează... am devenit la loc iritabilă şi depresivă ca un român obişnuit. 5 luni şi-s back to romanian normal. stuck.

lucrurile nu pot fi aşa negre cum le percep. what da fuck? în război nu suntem, pot merge liniştită pe străzi noaptea că violenţa la noi e mică, puţini oameni ies obezi pe stradă, nu se înjură aşa de des ca-n alte oraşe-ştim-noi-care... înseamnă că poate nu-i oraşul de vină, îs io. io-s de vină că m-am anchilozat în gri, am uitat să zâmbesc, mă uit numai la negativ...

ce chestie, pănâ acum n-am zis că clujul e urât. prin comparaţie e mai frumos ca altele şi mai urât ca altele în acelaşi timp. când o să dea înapoi verdeaţa o să fie mai bine, o să arate mai frumos. trebuie!... I need my mojo back.

violenţa: ultimul bastion (sau ce-am înţeles io din filmul Avatar)

2010-01-08T11:57:00.025+02:00

Am fost ieri cu frate-miu să vedem Avatar 3D. Dacă vreţi să fiţi complet surprinşi de film, citiţi asta după ce-l vedeţi, că n-o să mă străduiesc să vă ţin în suspans (ca să nu ziceţi că n-aţi primit spoiler alert).

Luxurianţa Pandorei (o Evă a grecilor păgâni, în Avatar ostilă rasei umane) musai trebuia redată 3D, n-ar fi avut farmec altfel. Merită văzut chiar şi numai pentru frumuseţea peisajelor. Am retrăit cele mai fabuloase şi mai înfricoşătoare vise ale mele din copilărie. Din ceva motiv invazia armată de deasupra, cu nave cam ca cele din Avatar, era un coşmar recurent al meu. Poate perioada star trek mă contaminase poate mai tare decât mi-ar plăcea să cred.

În prima parte a filmului mă gândeam că Pentagonul poate şi finanţase filmul. Evoluţia tehnologiei militare parcă-ţi oferă ceva la care să aspiri. Pe urmă mi-am zis cât de candid totuşi îşi exhibă monstruozitatea, toţi soldaţii prezenţi acolo sunt mercenari. Nu s-a pus problema de self-defense. Problema era că poporul Omatycaia nu le dădeau oamenilor cerului acces la o resursă foarte valoroasă (de exemplu coltanul din DR Congo, sau diamante sau petrol, etc.), ca atare au lansat acel „preemptive attack”, o caricatură a atacului asupra Irakului după 9/11. De altfel repetă matriţa de comportament imperialistă şi colaborarea dintre armată şi economie: întâi trimiţi armata, subjugi comunităţile, după care introduci investitorii cu anything-but-free free trade în stil neo-colonialist.

Ceea ce m-a surprins a fost faptul că forţa divină, Eywa, e părtinitoare. Cred că un astfel de concept ca Eywa părtinitoare nu poate ieşi decât dintr-o minte monoteistă dezinteresată să înţeleagă mai bine concepte panteiste, care în film devin difuze şi trădate complet în anumite momente. Mi-am amintit acuma de FoxNews şi corespondentul lor Brit Hume care e de opinie că Tiger Woods ar trebui să se convertească la creştinism, pentru că budismul cică nu-i poate oferi mântuirea de care are nevoie. Realizatorii filmului refuză să accepte pe deplin paradigma panteistă în care nu există mântuire sau judecată divină. Jake Sully (care parcurge neînfricat calea de la extrema „stupid jarhead” la cea de ”Tarok Macto”) se roagă la copacul vieţii să fie ajutat împotriva oamenilor cerului, iar Neytiri îi spune că Eywa nu ia partea nimănui, ea doar protejează echilibrul. Ce dezamăgire pentru mine să o aud mai târziu pe Netyri spunând „Eywa ţi-a ascultat ruga”. Speram ca Eywa să-şi găsească ceva mai bun de făcut...

Dar dacă vorbim de religie, cineva va fi mereu lezat. Cui ia partea acest film? Oricine sensibil la distrugerea populaţiilor indigene de oriunde în lume care au fost „civilizate” forţat în stil colonialist va fi emoţionat de film măcar un pic. Filmul se străduieşte să fie politically correct şi socially inclusive: are o femeie om de ştiinţă ce conduce întreaga echipă de cercetare, o femeie hispanică pilot (care în afară de fizionomia feminină, exhibă în comportament violenţă stereotipic masculină), îl are pe Jake Sully, ”erou principal” într-un scaun cu rotile, are un afro-american cu rol mai vizibil, iar liderii militari şi corporatişti sunt exclusiv bărbaţi. Jake Sully şi restul infanteriştilor sunt bineveniţi cu un ”welcome, ladies” ce nu necesită comentariu... Populaţia indigenă a fost pentru mine echivalentul stereotipic al unei comunităţi africane (sau ok, pt alţii american-nativ), atât în felul cum vorbesc cât şi în comportament, viaţă spirituală, expresii faciale, etc.

De ce spun că violenţa rămâne ultimul bastion (încă o expresie militaristă...), extrapolând şi la societate pe ansamblu? Pentru că în opinia mea orice rol ar primi alte categorii de rasă, gen, etc. paradigma rămâne în interiorul unui model de masculinitate violent pe care alte genuri sociale (femeile), rase si categorii de abilitate încearcă să-l emuleze. Filmul rămâne în paradigma bine-rău, în paradigma necesităţii unui Armageddon, bătălia finală, pentru a decide cine are dreptul să există şi cine nu, rămâne în paradigma jocului de sumă zero. Paradigma e clară şi reiterată la infinit: cineva trebuie întotdeauna să piardă. În film nu forţa brută a reuşit, ci forţa brută în colaborare cu inteligenţa Omatycaia şi bunăvoinţa şi cooperarea forţei divine, Eywa... Aceeaşi veche patologie, cu ”God is on our side” ai deja un „Holy War.” Violenţa ca necesitate (aşa cum apare şi-n discursul lui Obama pentru acceptarea premiului nobel pentru pace) rămâne blocajul mental cel mai dificil de surmontat, după ce trecem şi de egalitatea de şanse între orice categorii. Obama, care are dintre toţi preşedinţii americani cea mai avansată înţelegere a conceptului de nonviolenţă în stil Gandhi şi King, spune că nonviolenţa nu a funcţionat împotriva naziştilor, ceea ce este de altfel fals. De ce nu poate concepe că nonviolenţa împotriva naziştilor e posibilă? Poate pentru că modelul masculinităţii violente este încă prevalent iar egalitatea de şanse pentru diferitele categorii de gen, rasă, etc. este cu siguranţă doar într-o etapă intermediară. Acum că femeile beneficiază de egalitate de şanse mai mult decât în trecut, ce fac cu oportunitatea? Multe rămân în paradigma veche şi se străduiesc să emuleze modelul masculin, care rămâne sistemul de referinţă. Suntem deci încă într-o perioadă de tranziţie în care valorile stereotipic feminine şi masculine sunt preţuite diferit şi nu au găsit încă o colaborare armonioasă.

Cel puţin filmul pune cât de cât sub semnul întrebării caracteristicile a ce numim noi „civilizaţie”.

ştire proastăpă

2010-01-05T09:24:00.004+02:00

începând cu acest an obama impune măsuri mai stricte de securitate la aeroporturile din următoarele ţări: Afganistan, Algeria, Cuba, Liban, Libia, Irak, Iran, Nigeria, Pakistan, Arabia Saudită, Somalia, Siria and Yemen. toţi pasagerii provenind din aceste ţări sunt supuşi unei inspecţii foarte stricte. pentru uşurarea acestei inspecţii, pasagerilor provenind din aceste ţări li se interzice folosirea obiectelor vestimentare în zona îmbarcării. la această măsură de securitate se adaugă şi bombardarea Yemenului. an nou fericit!

îi relativă treaba...

2009-12-29T18:24:00.003+02:00

publicat în Z Magazine, nov 1997, p. 30.

de sărbători... nu mai am chef de treburi serioase

2009-12-22T18:21:00.002+02:00

s-a extins familionul

2009-12-22T10:38:00.002+02:00

business as usual cu sau fără obama

2009-12-10T11:00:00.003+02:00

mă plângeam pe 5 mai 2009 aici de acel obama who can (make change seem to happen). azi e la Oslo să ridice premiul nobel pentru pace şi să-şi justifice alegerea de a mai trimite cel puţin vreo 30 000 soldaţi în Afghanistan. sunt în continuare dezamăgită în ciuda faptului că aud: uite că a făcut deja pe ici pe colo, vezi Guantanamo, vezi speech-ul de la Cairo, vezi imaginea SUA în lume... este fix zero. e cu atât mai frustrant cu cât realizezi, reascultându-i discursul din campanie, că în fapt nu a încălcat flagrant vreo promisiune. doar eu am înţeles fix ce-am vrut din ce a spus el. da, am fost naivă şi continui să fiu, fraiera de mine...

First they came...

2009-11-24T19:04:00.003+02:00

by Martin Niemöller, Lutheran Pastor

First they came for the communists, and I did not speak out because I was not a communist;
Then they came for the socialists, and I did not speak out because I was not a socialist;
Then they came for the trade unionists, and I did not speak because I was not a trade unionist;
Then they came for the Jews, and I did not speak out because I was not a Jew;
Then they came for me and there was no one left to speak out.

Yip Harburg

2009-11-17T08:09:00.000+02:00

Lives of great men all remind us
Greatness takes no easy way,
All the heroes of tomorrow
Are the heretics of today.
Socrates and Galileo,
John Brown, Thoreau, Christ and Debs
Heard the night cry “Down with traitors!”
And the dawn shout “Up the rebs!”
Nothing ever seems to bust them—
Gallows, crosses, prison bars;
Tho’ we try to readjust them
There they are among the stars.
Why do great men all remind us
We can write our names on high
and departing leave behind us
Thumbprints in the FBI.

because I am a girl

2009-11-05T20:22:00.001+02:00

sexismul în floare

2009-11-05T19:15:00.004+02:00

De când m-am întors în ţară constat cu dezamăgire şi cu un pic de disperare că situaţia sexismului rămâne gravă, chiar şi în „zone selecte”. Gravă. Ce dezamăgire... Trebuie să suport glume ieftine din secolul trecut chiar şi de la apropiaţi...

Ponderea sexismului e cam la fel cu ponderea bărbaţilor de excepţie din Germania. Cam în aceleaşi cercuri de oameni prin care umblu, la capitolul înţelegere a circumstanţelor în care se află bărbaţii şi femeile, Clujul mai are cale...

ce trist... nu vreau înapoi...

global change on climate change

2009-10-26T09:49:00.000+02:00

350.org PowerPoint Slideshow

View more presentations or Upload your own.

imaginea femeii in publicitate

2009-10-23T11:04:00.000+03:00

Herta Müller şi românii în depresie

2009-10-09T08:50:00.010+03:00

Sunt supărată şi tristă pe treaba cu Herta Müller, premiul Nobel pentru Literatură, că e conaţională, ne bucurăm bla bla. BLA BLA! Etnică germană se naşte în Banat, familia îi e persecutată de statul unde s-a născut, i se interzice să scrie, îşi găseşte refugiu în Germania unde scrie în limba germană (faptul că Mihai Goţiu nu înţelege germană nu schimbă starea de fapt şi mărturia ei cu privire la faptul că n-a scris niciodată în română, minutul 1.51).

Distinsa doamnă câştigă premiul Nobel pentru literatură, meritele nominalizării şi existenţei sale ca scriitoare de succes se duc la co-naţionalii germani care au promovat-o. Sunt înfuriată pe faptul că se întâmplă des ca românii să-şi revendice numai meritele conaţionalilor lor şi să se delimiteze clar de ”nereuşite”, trimiţând alte minorităţi naţionale la dracu sau mai rău... înapoi unde le-am trimis pe timpul lui Antonescu.

Brusc Herta Müller e româncă! Dacă aşa zic The Guardian şi Corriere della Sera aşa trebuie să fie, doar ei ştiu ce vorbesc... Pe Herta Müller a întrebat-o cineva? Da, în acest articol, răspunsul e ambiguu. Sunt consternată cum nu reiese ca evident cât de aiurea e să decizi identitatea cuiva in absentia. Îi răpeşti autonomia de a se auto-identifica ca fiind ce-i tună ei, nu ce-ţi convine ţie.

Nevoia de a reabilita identitatea naţională cu orice preţ... Adică ar trebui să simt durerea românilor confruntându-se cu o proastă imagine de sine iar şi iar şi iar. Dar nu trebuie şi românii să-şi ceară odată iertare de la minorităţile pe care le-au persecutat şi continuă să le persecute? De minorităţile de care se dezic, în speţă minoritatea romă, pe care nu şi-o asumă. O reconciliere între majoritari şi minoritari în România încă nu s-a petrecut. Nici între etnici români şi maghiari, germani, romi, etc. Dacă aş fi etnică germană, cenzurată, persecutată de statul român, m-aş grăbi să mă anunţ ca şi conaţională româncă înainte să primesc măcar o scuză pentru toată durerea cauzată? Aaa, ştii de ce nu e nevoie de această scuză? Pentru că, în cuvintele lui Mihai Goţiu ”fara experienta traumatizanta din Romania nu cred ca Herta Muller ar fi ajuns sa primeasca premiul Nobel”. Aha, deci de fapt Herta Müller să zică mulţumesc, pentru că ea ca scriitoare ar fi fost zero dacă n-ar fi persecutat-o statul român. Da Mihai, ce bine că avem pe cineva care vede în viitor şi ştie sigur că Herta n-ar fi găsit o altă poveste de Nobel. Oare toţi cei care au primit Nobelul au trebuit să trăiască dictatură? Nici vorba! Ăsta e mit că doar din suferinţă crâncenă ies diamante. Ies şi fără să fii masochist. Dar poate ai nevoie să crezi asta, să crezi că numai dacă eşti depresiv şi chinuit eşti genial...

Cum se face că acum nu răsare un dialog despre valorile pe care nu avem ochi să le descoperim, şi dacă ştim de ele, nu le îngrijim ca pe diamante în formare? De ce nu se discută despre cum ne tratăm conaţionalii de alte etnii? De ce se duce în schimb discursul iarăşi spre naţionalism, mândrie naţională, reabilitarea identităţii naţionale... Întâmplător Herta Müller s-a născut între graniţele acestea. Doar întâmplător. Am fost privilegiaţi, dar n-am fost o gazdă bună... Ea acum aparţine marii istorii a literaturii, la care ”conaţionalii” ei nici nu-şi îngăduie să viseze, de aia poate nici n-au propus-o la Nobel... Poate pentru că simt că încă nu merită? Încă nu ne-am împăcat cu trecutul. Credem poate că ne-am meritat chinul. Nu merităm să fim fericiţi? Nu ne iubim îndeajuns să credem că ni se cuvine şi fericire? Vrem să scoatem geniale şi geniali numai din mizerie? Chiar ne condamnăm la asta?

humans

2009-10-08T08:16:00.001+03:00

To imagine that humans are somehow special, and distinct, is (partially) what breeds our contempt for our environs. - Daniel Coffeen

este actul cumpărării...

2009-10-07T10:37:00.004+03:00

...cheia fericirii?

Le Monde Diplomatique: Secret Hidden Behind IKEA's Wardrobes

vrei sau nu vrei IKEA la Cluj?

2009-10-07T07:56:00.017+03:00

Na, acuma ce să fac? Sunt complet paralizată de situaţie? Am un prieten care a iniţiat petiţia să se deschidă IKEA la Cluj, când am primit-o s-o semnez am râs şi am zis că eu nu doresc aşa ceva. Nu am semnat pentru că deja sunt două mall-uri, o groază de hypermarketuri şi supermarketuri in Cluj şi nu consider că e cea mai bună idee să faci petiţie să ceri deschiderea unui mare magazin de mobilă la tine-n oraş. Ceva nu-mi suna bine...

Atunci când am primit petiţia nici 50 nu semnaseră încă... sincer credeam că nu are speranţă de supravieţuire, dar acum sunt 2126 de semnături. Am văzut nume acolo la care nu m-am aşteptat să semneze o petiţie pentru aşa ceva... Dar na, fiecare cu alegerile proprii.

Mihai Goţiu remarcă o chestie care şi pe mine mă deranjează: această petiţie e ”armă a societății civile în slujba unei corporații”. Bineînţeles că nu cred o secundă că Răzvan Chişu e plătit de IKEA să facă publicitate corporaţiei prin petiţia asta. Răzvan e probabil foarte entuziasmat de design-ul si preţurile IKEA and the rest be damned. Atâta, doar design şi preţ, pentru că despre calitateee... sau condiţiile economice în care sunt realizate... Oare mă simţeam mai bine dacă era plătit? Măcar nu-mi distrugea iluzia că societatea civilă nu îşi trage singură covorul de sub picioare invitând o corporaţie la Cluj.

Poate ceea ce mă dezamăgeşte este că dacă mă gândesc că ne certam cu primăria să nu distrugă piaţa Mihai Viteazu pentru producători să ajungă să fie hala asta oribilă care e acum, cu etajele alea cazino cu un design sinistru, alergam după oameni să semneze petiţia. Dacă s-ar face spontan multe petiţii împotriva distrugerii de parcuri, împotriva betonării şi asfaltării oricărei bucăţi cât de mici de pământ în interiorul oraşului, împotriva betonării malurilor Someşului... Dar se semnează petiţii pentru atragerea unei corporaţii la Cluj...

Şi colac peste pupăză, aş cumpăra de la IKEA!!! Asta mă enervează poate cel mai mult. Că nu o vreau, dar o vreau! Am dualitatea asta în mine care mă chinuie: caut în Praktiker şi în JYSK chestii pe care le-am văzut în IKEA şi niciodată nu le găsesc. E ca fumatul: ştiu că nu-i bun pentru mine, dar îmi place teribil. De fumat măcar am reuşit să mă las. IKEA, my guilty pleasure...

Dacă n-am avea deja două mall-uri şi o groază de hypermarketuri m-aş simţi mai ok să vină IKEA la Cluj? Nu ştiu... nu ştiu nu ştiu nu ştiu... Am scris o contra-petiţie, dar nu cred că o distribui pentru semnături. Am zis că decât să te plângi de petiţia pro-IKEA, mai faci una contra. Dar mi se pare o strategie proastă să încerc să obţin mai multe semnături decât petiţia pro-IKEA. Şi ştiu foarte bine că numărul semnatarilor îţi spune foarte puţin despre justeţea cauzei. Îţi oferă mai mult o diagnoză pentru stadiul în care este societatea civilă. Deci cel mai probabil o contra-petiţie e sortită eşecului dacă nu e precedată de dialog pe temă. Dar oare e sortită eşecului? Poate subestimez publicul Clujean şi dacă ar primi alternativă, ar semna şi fără dialogul înainte. Adevărul e că aş fi curioasă să aflu, dar oare pot să suport o dezamăgire? Aproape că nici eu nu am curajul să fac un pas mai mult şi nu doar să nu semnez o petiţie pro-IKEA, dar să-mi semnez sentinţa să nu pup io IKEA la Cluj? Secretly you know you want it! GODDAAAAAAAMN! ce tortură, e tragic şi hilar în acelaşi timp, dualitatea umană... În noi sigur sunt cel puţin două persoane, un drăcuşor hedonist iresponsabil şi un mic activist calculat care se gândeşte şi la viitor.

mă mai gândesc, habar n-am...

dedicaţie

2009-08-20T21:30:00.002+03:00

cu moţ!

las Mujeres pedimos... Nos respeten!

Lila Downs

Cumbia del Mole

criza masculinităţii

2009-06-12T18:22:00.000+03:00

the things we love to hate

2009-05-30T20:47:00.012+03:00

Ştiţi dilema asta filosofică? If a tree falls in the forest and no man hears it, did it still happen? Replică: If a man speaks his mind in the forest and no woman hears him, is he still wrong?

Nu ştiu cum reuşesc să dau numai peste bloguri „cool”. E cool să zici că eşti incorect politic, e cool sa te prefaci un dur, să fii misogin, să nu-ţi placă ţiganii, să deteşti maneliştii şi să fii anti-mitocan în stil eliberadio, nu doar ca un mişto social, ci dus dincolo, înspre dispreţ.

Pare normal să te scuzi ca blogăriţă că ştii diferenţa dintre blogurile masculilor şi ale femeilor, că sunt mai altfel, mai nu-ştiu-cum, şi probabil bărbaţii nu te citesc, dar totuţi hai să faci un poll să vezi cât de segregată e audienţa în funcţie de gen.

Am dat din blog în blog peste un altul care părea la început interesant, plăcut la citit până dau de descrierea lui şi încă nişte indicii în post-urile lui în care era evident că-i plăcea să i se pună eticheta de politically incorrect, dar fără să simţi substanţa din spatele pozitiei lui. Am mai avut discuţii despre political correctness, detaliate, argumentate, cu persoane care înţeleg istoricul faptului de a ajunge la p.c., ce-i aia hate speech şi de ce a vorbi echivalează cu a acţiona în materie de consecinţe câteodată, că schimbă în fapt cum vezi oamenii şi cum interacţionezi cu ei. Şi uneori şi eu oscilez între limitele oficiale ale political correctness şi cele pe care le-aş pune eu, mă simt limitată şi mă trage înapoi şi puterea obişnuinţei. Discutăm până unde poţi duce political correctness-ul şi e o întreprindere constructivă. Îmi permit şi eu să fiu politically incorrect, dar îmi aleg bine cu cine.

Dar asta-i una, şi ce citesc la aceşti blogări „cool” denotă o slabă interiorizare a argumentării pentru political correctness şi o şi mai slabă sensibilitate pentru alte grupuri decât cel privilegiat de care aparţin. Dacă-i rogi să argumenteze opţiunea, adeseori eşti dezamăgită.

Şi ştii ce mă scoate din sărite? Că pe nişte bloguri vădit misogine (cel puţin pentru mine), cine crezi că respunde repede şi-n stil găină bleagă la posturile lui? Primele care dau replică pro pe blogurile masculilor macho, că de!, ei ”zic lucrurilor pe nume, plm!” Tocmai ele, care n-au curaj să se certe pe subiect, ele răspund în alianţă cu ei ca să fie automat scoate din calcul şi insultă, pentru că se ştie... cei de faţă se exclud. Vorbim de altele, facem mişto de altele, pentru că nu ne indentificăm cu fraierele, că ele-şi merită soarta, ba chiar o caută cu lumânarea să se facă mişto de ele. Asta-i raţiunea vieţii lor, să se facă mişto de ele.

De ce mama naibii noi femeile trebuie să facem eforturi mai mari ca bărbaţii pentru acelaşi dram de statut? De ce trebuie să-i demonstrez eu unui bărbat că merit, când atâţia fraieri mişună în jurul lui fără să fie judecaţi, dar pe mine mă judecă al naibii? Drepturile astea par a fi intrinsece bărbaţilor, iar noi femeile trebuie să le tot câştigăm. Chiar şi jumătate din umanitate fiind, noi tot ne simţit minoritate, mai ales ca opinie, şi dorim să ne aliem lor indiferent că-s misogini au ba, în loc să ne solidarizăm şi între noi şi să nu le mai suflăm în coor când fac pe deştepţii, când se dau cool în necunoştinţă de cauză. Punctul de referinţă după care judecăm oamenii este încă în tabăra masculină. Nu ar trebui să se mute în tabăra feminină, ci trebuie undeva echilibrat sistemul de referinţă.

Că nu-şi ia nici un misogin timp să se caute de prejudecăţi şi să citească studii de gen. Eu zic că avem la dispoziţie nişte metode: trebuiesc boicotaţi şi trebuie refuzată cooperarea şi explicat clar de ce. And especially stop getting laid with'em :D. Adevărul e că eu nu-mi iau timp să mă cert cu toţi misoginii, de multe ori doar observ şi aş avea de zis, dar n-am atâta timp. Iar ei primesc aprobări din propria clică de fani şi fane şi nu consideră că e nimic în neregulă cu exprimarea dezgustului faţă de anumite grupuri de oameni. Şi nu e vorba de ăia privilegiaţi, de obicei dezgustul e pentru ăştia mai oprimaţi: ţigani, femei, homosexuali, care pică la mână sau gură şi-s mai uşor de detestat. Că de, dacă-ţi zic şi alţii că ai motive, atunci aşa trebuie să fie. La dracu cu political correctness, e un snobism academic sau aşa ceva. E mai cool să fii ecologist, să fii pentru drepturile animalelor decât să fii feminist, sa nu fii homofob, să nu fii rasist şi tot aşa.

În afară de nişte blogări mai artişti aşa, ale căror graniţe sociale nu-s aşa de inchistate ca la restul, ajutaţi-mă şi pe mine să găsesc bloguri care-mi vorbesc limba, pentru că e imposibil să fiu io cu puţinii mei prieteni o insuliţă atât de neînsemnată.

să mă întorc, să nu mă-ntorc...

2009-05-27T10:02:00.003+03:00

Mi-e greu s-o recunosc, dar mi-e greu să mă gândesc că revin în ţară. Un simplu ochi prin presa română să văd şi eu cine merită un vot pentru europarlamentare mi-a amintit câte frustrări întâmpin în ţară. Cred că dacă ar fi o paletă mai variată printre politicienii care ar trebui să mă reprezinte şi pe mine, nu m-aş panica, dar parcă n-am variante...

Sunt ruptă între a rămâne aici, a continua să fac paşi înainte chiar dacă e greu, dar măcar ştiu că nu mă trage nimeni înapoi, şi a mă întoarce în ţară să pun umărul la lentele schimbări sociale, multe dintre care deja beneficiez aici. Deja faptul că planific să evadez cât de des posibil în zone nepopulate de oameni dacă se poate, nu e semn că mă întorc cu mare drag. Adică mă întorc cu ceva drag, bine că mă întorc în Cluj şi nu în Bucureşti de exemplu, cu care nu mă împac deloc. Bine că am munţi şi lacuri în apropiere, cu populaţiile lor non-urbane. Asta merită salvat într-adevăr.

kirchentag

2009-05-26T21:23:00.003+03:00

Na ce să fac dacă nu-mi vine cheful de statistică?... am atâta de lucru şi nu mă pot apuca de cursul ăsta steril şi să fac enervanta analiză a varianţei. Apropo de steril, luni fusei cu S. să facem atelierul pe conflict cu puştii de clasa a noua aci în orăşel şi aşa de sterilă era şi clasa lor. Asta era Gesamtschule, variaţie mare între elevi, de abia am putut să-i stăpânesc. Au capacitatea să te ignore complet, inclusiv pe profu lor obişnuit. Până la urmă a ieşit bine şi-am făcut ceva fain, dar după mă gândeam că lipsa lor de interes (unul o venit cam cu 20 minute înainte să termin atelierul de o oră jumate, şi încă doi bine după pauză) se datorează şi mediului steril în care sunt primiţi. Era cică clasa de muzică, dar în afară de două colaje ale elevilor cu Eric Clapton şi John Lee Hooker in spatele clasei, restul era cam jigărit şi o ţâr murdar. Ei dar dincolo, în ailaltă clădire noo erau ăştia micii, care erau invidiaţi, că înţeleg că astă clădire în care făceam ore fie urmează a fi demolată, fie renovată. Doamne dă, în oricare direcţie.

Acu îmi amintesc de-un post mai vechi în care ziceam că nu poţi gândi outside the box dintr-un cubicle steril. Cred că orice vârstă e susceptibilă la mediu, suntem sau nu interesate să prestăm în funcţie de câtă inspiraţie primim şi de la mediu. Sau poate nu, poate io-s sensibilă la asta şi mi se inhibă porii creativi când mi-i urât unde sunt...

Am o lene să pun pozeee... pun câteva pe flickr şi las traba pe jumate azi. Am pus şi pe facebook şi mă enervează să fac aceeaşi trabă... Fusei în Bremen la Kirchentag. Da, tocmai la Kirchentag, care-ar fi ziua bisericii, aia evangelică anul ăsta. Nimeni de la ong-ul meu nu e imersată în religie cine ştie ce, dar uite că ne înţelegem şi lucrăm bine împreună. În România mea nu ştiu de există aşa zi sau zile organizate de măcar una din biserici unde e ca un târg al tuturor oamenilor de bine în care îşi prezintă munca. Cică Kirchentagul catolic e mai misionar aşa, dar evanghelicii sunt chiar relax, nu-i vorba de convertire ci de alte cele.

Au fost prezenţi de exemplu spânzuraţii ăştia faini de la Robin Wood (specializaţi pe acţiune directă împotriva energiei nucleare, pe care-i vezi mai mult atârnaţi prin copaci), Terre des Femmes, Amnesty International, World Vision, Climate Action, Fair Trade, GEPA (de la care sper să câştig ceva produse, că m-am jucat la concurs), mulţi mulţi pe fair trade şi organic stuff... era un stand şi cu taţi şi mămici de copii gay şi lesbiene. Aveau cărţi pentru copii foarte faine, am citit rapid un intitulată König und König, care vasăzică prinţul şi-a găsit dragostea şi raţiunea de însurătoare într-un alt prinţ şi toată lumea a trăit fericită până la adânci bătrâneţi. M-a şocat un pic că imediat după standul lor era unul pro-life, care mi-o dat mici fetuşi de plastic ca să mă convingă să viu împotriva avortului. Se asociază multe şi variate idei într-un spaţiu, tre să recunosc, imens. Peste tot Bremenul erau împânzită diferite hale şi locaţii unde toţi care vor, din Germania mai ales, să vină să-şi prezintă munca.

Bineînţeles că erau şi supăraţi pe eveniment. Dacă n-aş fi vizitat Kirchentagul ever, probabil eram şi eu printre ei. Zicea în ziarul de Kirchentag că o acţiune anti era Rock gegen Gott, adică moşeau împotriva lu dumnezo. Lângă Blaue Eule, o locaţie cunoscut alternativă din Bremen, fâlfâiau doo steaguri, unul avea o figură mai de Iisus pe el sub care zicea „ich muss draussen bleiben”, ca la câini în supermarket. Pe cealaltă era logo-ul de la Bad Religion şi zicea pur şi simplu ”go to fucking hell.”

Na şi multe organizaţii au ajuns la Kirchentag, am aflat că pare-se lepra e încă actuală, alte standuri erau ale diferitelor partide chiar, fiecare cu păsărica lui de salvat. Ei şi toate astea pe banii bisericii (şi mulţi bani tre să fi fost), majoritatea nu erau ale bisericii, ci pur şi simplu le uneau responsabilitatea socială (chiar dacă era sub forma „dacă mânci carne, eşti criminal”). Asta mi se pare fain că-şi găsesc toate iniţiativele astea loc sub acelaşi acoperiş (chiar şi concerte, Thomas D fuse, cică-i cunoscut hip-hop-er neamţ) şi nu se fac diferenţieri superficiale de formă, ci merg direct la miezul valorilor. Şi m-am mai liniştit cu stereotipurile anti-religioase, că dacă nu mă freacă la icre cu un misionarism insistent de convertire, mi-s chiar dragi. Şi drage.

Poze mai încolo, că m-am plictisit.

în căutarea lui joie de vivre/ecouter

2009-05-10T14:17:00.005+03:00

Azi e încă o zi în care îmi fac mustrări de conştiinţă pentru că am luxul să fac ce-mi place, ca muncă dar şi în timpul liber. Diferenţa este considerabilă între o generaţie şi alta, eu datorând luxul în mare parte alor mei. Ei care folosesc des termenul „prostituţie” pentru munca pe care o depun pentru salar, nu pentru că s-ar prostitua mai mult ca alţii, ba dimpotrivă, ci pentru că standardele lor şi cele ale colegilor de serviciu sunt la distanţă de... ani lumină (aşa se simte). Da, avem noi ciondănelile de generaţie diferită, dar împărtăşim aceleaşi valori. Eu, la fel ca ai mei, mă energizez şi nu obosesc făcând bine ce-mi place, pe când anul ăsta, de puţina muncă reală pe care (n-)a făcut-o la rahatul ăla de bancă din Timişoara, a obosit (mental) într-un an în aşa hal că-şi doreşte pensionarea la doar 51 de ani.

Timişoara este o dezamăgire din multe puncte de vedere (spune o moldoveancă). Parcă am mai menţionat asta... Acum mă îndoiesc că revoluţia a început acolo pentru că ar fi mai brează. Nu. La urma urmei au mai fost locuri (Iaşii) unde s-au agitat spiritele fără să ajungă la finalitate. Văd totuşi că spiritul de turmă funcţionează ca oriunde altundeva.

Frate-miu are aceleaşi note aici ca în Bacău, pe jumătate din muncă. Are o profă de religie care imediat după ce el se declară ateu, îl ascultă din „de câte ori trebuie înconjurată biserica de sărbătoare pastilor?” Mai în glumă, mai în serios, e tratat ca noul satana, şi asta de faţă cu toleranţa şi creştina profă. Ar trebui să nu mai scuz oamenii pentru faptul că nu sunt rău intenţionaţi, ci doar ignoranţi. În ziua de astăzi nu ai scuză pentru ignoranţă. Ai gugăl. Deşi e printre cei mai buni din clasă, a primit de la un distins bănăţean replica „pe Moldova n-o vrea nimeni”.

Adevărul e că aşa cum se întâmplă de foarte multe ori renumele locului/omului precede realitatea. ("Many a man's reputation would not know his character if they met on the street." - Elbert Hubbard) Maică-mea se plânge că nu are ce discuta cu colegii, au în jur de 30 de ani şi tot ce-i preocupă e să-şi ocupe uichendul cu grătare şi să se vaite de oboseală luni la servici că s-au întors târziu duminică acasă. În rest sunt în mare parte economişti incompetenţi, care nu se documentează ori perfecţionează, în frunte cu directoarea, ci aşteaptă de la maică-mea să le dea mură-n gură dacă se poate. Ea se înţelege bine cu ei, îi vede cu ochi de mamă într-o măsură, dar e de obicei dezamăgită de ce vede. Asta m-a şi chinuit, m-a şi ajutat, ea fiind critică şi pretenţiosă.

Dar recunosc că mă retrag foarte mult perioada asta în zone unde simt că împărtăşesc mai mult valorile etice (nu morale!) preţuite în alte vremuri. Acum ascult compulsiv radio cultural despre Bucureşti în pagini şi imagini sonore, Bucureştii din vremea lui Carol I, a lui Zavaidoc, Cristian Vasile, Moscopol, la Union şi tot aşa. Trăiesc în poveşti pentru că nu găsesc interes în etic mainstream contemporană, generaţia mea e comodă şi profitoare. are coloană vertebrală scoliozată, trece prin universitate ca prin brânză, şi-a pierdut boemul, creaţia, fac politică pentru putere ori nu fac deloc, sunt complexaţi în rifturile tăran-orăşean-provincial, moldovean-bănăţean, celebru-obscur, capitalist-comunist, politic-votant, mall-mici, becalist-eliadist, manelist-nonmanelist, creştin-nedefinit...

E foarte clar faptul că liberatea de expresie nu presupune şi libertatea de gândire. Sunt două libertăţi diferite şi practica lor dă rezultate de calitate diferită.

Mă deranjează mult comoditatea şi conformismul generaţiei mele. Plus că adulţii cer din ce în ce mai puţin şi sunt din ce în ce mai slabi ca şi modele, la tv, în presă, în concursurile despre mari români, ... Mi-e dor de elitele reale, îmi dau stabilitate, reper, mă liniştesc cumva că va fi bine. Mi-e frică inexplicabil de pseudo-valorile generaţiei mele, mă tem că ne ducem de râpă. Îmi pun baza în ceva cât mai aristotelian, ceva care a trecut testul timpului şi a rămas în picioare. Nu entuziaştii care se termină primii. De ce-mi dă impresia că generaţia mea e bazată pe neant şi că pilonii sunt victime ale drain brain?

Poate mă înşel, dar trăin în Teutonia, deşi ştiu că există toată paleta extremelor, am măcar siguranţa că marea majoritate votantă are un nivel acceptabil. Majoritatea ştiu bine ce lucrează, sunt competenţi pe filiera proprie, nu duce nimeni alţi 3-4 incompetenţi în cârcă cum duce maică-mea şi alţii. Îmi place că deşi pot să-i ajut, nu-mi pretind să îi ajut ca pe o datorie, ci continuă să ceară politicos serviciul. În ţara mea doar pentru că te plătesc au impresia că le aparţii şi tre să le lingi şi pantofii cu şpiţ. În fine, ştiu că mă înconjor de oameni mai deosebiţi şi despre asta voiam să povestesc de fapt.

Ziceam că am ajuns să am mustrări de conşţiinţă pentru că eu trăiesc şi lucrez cu oameni care-mi plac, iar maică-mea nu poate scăpa de ai ei decât dacă se pensionează. Nu mai are energie pentru ăştia simpluţi.

Refuz în continuare să petrec timp cu presa română şi nu simt că pierd nimic. Dacă vreau să aflu ce e relevant întreb un amic ce ţine minte şi aia-i esenţialul de fapt. Sunt probabil o ciudăţenie ca vârstă în audienţa radio cultural, în care mă refugiez în teatru radiofonic, în jazz, în diverse discuţii despre actori şi oameni de cultură şi cum se proslăvesc ei între ei. M-am întors şi la literatura ficţiune, în curând mă voi izola complet :).

Citeam recent pe un blog despre A FI şi A FACE. Făcea apologia lui a fi ca acea stare pură din infanţie la care dorim constant să ne întoarcem, pe care încercăm să o recuperăm toată viaţa. Acum suntem copleşiţi de capitalistul a face, a fi productiv... Chiar i-am zis lui frate-miu „eşti ceea ce faci” din dorinţa de a-l face mia productiv. Oare aşa ne pierdem?

Aici unde sunt e foarte linişte, eu cu gândurile mele. Puţine interferenţe. Şi iată în ce m-am transformat... ascultătoare fidelă a postului rrc.

sometimes

2009-05-09T10:59:00.003+03:00

'Sometimes there is so much beauty in the world, I feel I can't take it and my heart is just going to cave in.'

de ziua mea vreau cartea asta:

Rives

2009-05-07T22:21:00.002+03:00

...

obamination

2009-05-05T22:07:00.006+03:00

ziceam la un moment dat că am două dorinţe când mă întorc din teutonia, una să fiu sănătoasă şi alta să iasă obama preşedinte. ce m-am mai amăgit. ce tare ar fi... ca toată tărăşenia cu obama preşedinte să fi fost o mutare strategică de imagine. obama este o dezamăgire şi după toate semnele va continua să fie. acum îl văd ca pe un bun orator fără nici un potenţial radical de schimbare.

dacă cineva s-a gândit la asta şi a fabricat această imagine a SUA dincolo de care it is business as usual atunci jos pălăria pentru ingeniozitate. încă o hipnoză de masă. un preşedinte afro-american sub sloganul yes we can (make change seem to happen). fantastic. eu am plâns când i-am ascultat discursul când a câştigat. serios. mi-a păsat într-un mod sincer, mi-am făcut vise, mi-am zis că dacă se pot opri câteva războaie, trebuie să se înceapă din SUA. cât de fraieră am putut să fiu mă mir încă... mă simt trişată. acum tot la ce mă gândesc este că cineva, o trupă cinică de artişti de imagine au fabricat ideea de schimbare dincolo de care sistemul funcţionează ca uns. obama nu este în stare să se pună de-a curmezişul nicicum. mi-era teamă că dacă aplică ce predica la început în felul cum îmi imaginam că trebuie făcut, riscă să fie asasinat. eram dusă cu pluta rău de tot să îmi fac atâtea iluzii... sunt pe drumul resemnării în ce-l priveşte.

„... ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”

psihologi care nu aplica ce predica...

2009-05-03T18:46:00.008+03:00

... probabil pentru ca nu inteleg tot ce predica

doua citate. unul din genetica/ereditate si influenta mediului si altul din sociologie (ambele cursuri la psiho):

"Transsexualismul: Capacitatea testosteronului în determinarea sexului masculin este demonstrată chiar mai clar în cazul transsexualismului, un fel de experiment bizar în sexualitate. Un transsexual este o persoană care aparent este normală, din punct de vedere anatomic şi genetic, dar care, simte că apartine în mod real sexului opus. Transsexualii au o idee absolut fixă cum că ei au căzut în „capcana unui corp eronat” şi îşi exprimă un profund sentiment de dezgust pentru propriul lor fizic. Această stare nu trebuie confundată cu homosexualitatea; anumiti bărbati care cred că sunt „femei” sunt totuşi, atraşi de femei, în timp ce anumite femei care-şi schimbă genul sunt, cu toate acestea, atrase de bărbati.[...] anumiti psihiatri au argumentat că este inacceptabilă mutilarea sexuală a persoanei, nu contează cât de mult doreşte acesta, având în vedere că dorinta lor provine dintr-o patologie psihiatrică. Nu se practică liposuctiune la cineva care suferă de anorexie nervoasă şi ar putea să fie la fel, cu o bună judecată, să nu se practice reajustarea sexuală pe cale chirurgicală. [...] 15 bărbati transsexuali spre femei au fost tratati cu extrogeni (!!!) şi cu o substantă care blochează efectul testosteronului. La aceşti indivizi s-a constatat o descreştere a mâniei, a agresiunii şi a libidoului. Schimbările în functiile mentale au mers mână în mână cu modificările de personalitate: de la femei către bărbaŃi transsexuali, au devenit într-o măsură mai mică verbale şi mai capabile să lucreze cu forme, în timp ce bărbaŃii spre femei transsexuale, au devenit mai verbali şi mai puŃin capabili să lucreze cu forme spaŃiale, în plus, au încetat să mai aibă vreun interes în sex." (acuma-i descreste libido-ul, acuma ii dispare. ce profesionism, dom'le! Om fi noi femeile frigide în general şi încă n-am aflat şi io!) Mentionez ca acestea sunt singurul tip de pozitie prezentata in capitolul transsexualism. Nu este discutat termenul transgender, el nici nu exista. Textul se doreste stiintific si obiectiv, dar este in acelasi timp patruns de prejudecata, este partinitor. Si este evident! Sunt surprinsa sa aflu ca cel care a facut cursul este cu vreo 3-4 ani mai mare ca mine.

Specimenul doi, tot cursul de genetica:
"Părintii copiilor homosexuali, in general, acceptă mai usor atunci cand ei se conving că homosexualitatea este o tară innăscută mai degrabă decat anumite aspecte ale parentalitătii lor." "tară", ce cuvant elevat. Ia sa vedem ce inseamna: TÁRĂ s. v. cusur, defect, deficienţă, imperfecţiune, insuficienţă, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu. Mda. Fereasca dumnezeu sa-i pice lu asta pe mână un tânăr cu această tară. O să-şi deteste zilele dacă se lasă impresionat. Psihologi ca ăsta te duc la sinucidere.

Ca să nu mai zic că la ei „pecking order”, un termen consacrat pentru a desemna un comportament social, ei traduc cu „ordinea ciocului.” Mă rog, poate-mi sună mie cumva...

Specimenul trei, curs sociologie:
„ Există două tipuri fundamentale de aranjamente maritale: monogamia şi
poligamia. A. Monogamia. Este căsătoria între un bărbat şi o femeie la un moment dat. Ea se potriveşte bine cu numărul relativ egal al bărbaţilor şi femeilor de “vârsta căsătoriei” în majoritatea societăţilor şi permite fiecărei persoane un partener marital potenţial.”

Singuram menţiune a homosexualităţii e de două ori în curs, la forme alternative ale familiei. Menţiunile referitoare la inegalitatea de gen între femei şi bărbaţi sunt mai dese şi din alte ţări, dar nici o menţiune la ţările care au acceptat căsătoria între persoane de acelaşi sex. Discuţia rămâne în zona de confort. Cursul ar fi arătat complet diferit dacă l-ar fi făcut un reprezentant avizat al unei minorităţi sexuale (sau chiar şi de gen). Ambele cursuri sunt făcut de doi tineri masculi, cel puţin al doilea fiind căsătorit.

doua exemple din cursurile mele de homofobie, de ignoranta ca psiholog cate tipuri de oameni si orientari sexuale exista, de stigmatizare a unor categorii, oameni care desi trec prin faculta, nu-si vad propriile stereotipuri, stau in zonele de confort si nu se straduiesc sa duca o idee mai departe, sa schimbe societate. sunt in urma, nu sunt intr-un fel relevant inclusivi, nu au lentila de gen (sau foarte slab), nu au lentila pentru gay-lesbian-bi-transgender, sunt ordinari si statici, fara o intentie sa se cultive in directia asta. oameni care nu se uita in oglinda dincolo de ce le place sa vada. nici un fel de interdisciplinaritate, este patetic, este o pierdere de timp si o dezamagire pentru potentialul care exista.

pe de o parte textele despre stiinta si pseudo-stiinta au fost relativ ok, la partea teoretica pura sunt destul de bazati, dar mereu ramasi in urma social, cultural si vizionar. ce puţin textele pe ştiinţă şi pseudo-ştiinţă puteau ajuta la eliminarea prejudecăţilor din cursuri. in timp ce in cursul la stiinte politice al lui A. in Osnabruck au curs pe pornografie, aici nu reusesc sa trec de primul prag. mai mult decat atat fac o defavoarea viitorilor psihologi care trebuie sa se ocupe de sanatatea mintala a oamenilor, sanatate mintala care scartaie tocmai din pricina ca suntem chinuiti si nevrotici de aceleasi non-valori morale pe care viitorii psihologi vor ajunge sa le perpetueze: homofobie, sexism şi alte valori preluat de la mase fără filtrul specialităţii în care s-au pregătit. imi da impresia ca facultatea mea pregateste viitori specialisti care nu stiu sa separe profesiunea si diagnosticul de propriile prejudecati, care nu-si extind orizontul, care n-au in facultate nici un fel de exercitiu pentru a discerne stiinta infiltrata de prejudecata, de propriile valori morale si nu inteleg ca aceste valori morale sunt in perpetua schimbare, ca devin perimate in scurt timp. Cand voi da peste un specimen de avangarda? Voi da peste vreun specimen de avangarda?

Un curs de sociologie care n-are memorie sau n-a luat la cunostinta puncte de reper istorice, care vorbeste despre sociologia tarii noastre doar, cu ochelari de cal, nu vede dincolo de granite si da impresia ca ce e la noi este peste tot.

psihologia asa cum mi-e predata mi se pare convenabil selectiva: discutam despre normalitate/devianta, dar nu se straduim sa punem sub semnul intrebarii linia de demarcatie dintre cele doua. Sa nu vorbim de ce este linia de demarcatie acolo unde este, sa vorbim doar de ce-i dincolo de ea. Mai comod sa iau de-a gata o norma sociala larg acceptata de heteronormativitatea (asumptia ca toti oamenii cu care intri in contact sunt heterosexuali, o mica mica parte sunt devianti, sa speram ca e foarte mica incat sa nu trebuiasca sa abordam problema si sa nu ne afecteze relatiile sociale). Cateodata ma enerveaza ca trebuie sa-mi accept statutul de persoana greu de inghitit pentru ca deschid subiecte pe care altii le-ar tine bine-mersi inchise pentru totdeauna daca se poate. Ma enerveaza ca nu prea am parteneri de discutie avizati, ca reacţia obişnuită e să mi-o iau în freză.

am o inclinatie de cand ma stiu sa iau partea celui mai slab.

azi am avut o relevatie (adica una dintre doua, dar pe a doua n-o zic azi) referitor la reactia lui taica-miu la faptul ca sunt necasastorita si ca ce-i spun despre oameni si relatii nu are cadere decat cand voi fi casatorita. am intrebat si daca ma casatoresc cu o femeie? nooo, aia nu-i casatorie, trebuie sa fie cu un barbat. mi se intampla des sa-l contrez pe chestii de psiho si il calca pe nervi. ce sa zic, s-a intors roata. teoretic stiam ce se intampla, si el stie (dar ii e greu sa accepte) ca am studiat mai mult pe subiect, dar devenise prea personal ce ziceam. In loc sa spuna probabil ai dreptate pt ca studiezi stiintific chestiile astea a preferat sa foloseasca statutul meu social ca arma impotriva mea: reprezentanta a sexului cu mai putin prestigiu social, pe deasupra necasatorita si fara dorinta vadita de a schimba starea de fapt/civilă, studenta, incomplet independenta financiar, tanara... cam astea-s principalele etichete care ma discrediteaza social in mod curent in anumite grupuri. Si am realizat astazi ca e foarte posibil ca prestigiul meu social in ochii lui sa se schimbe daca ma asociez legal cu un barbat. Sigur ca gandul ca asa stau lucrurile este o insulta. Că in continuare, dupa atata agitatie, gandim ca-n secolul trecut. Ca oricat m-as agita nu pot aduna atata statut social dintr-o lovitura cat pot dintr-o casatorie hetero. Si toata situatia asta la cere ma revolt este elocvent reiterata in anumite cursuri de la care ma asteptam ca vor deconspira prostile astea pentru ce sunt ele de fapt, ca vor fi prins valul pe care sunt alte universitati, şi se va replica la nesfarsit (?). Daaa, viitorul suna bine.

(free-writing) prejudecata că diferentele dintre categorii sunt mai mari decat diferentele dintre indivizii dintr-o cateogorie. de aici prezumptia ca mariajul meu cu o femeie nu este o experienta similara cu una cu un barbat. In ciuda faptului ca acum probabil majoritatea studentilor la facultate sunt de fapt studente, ca acea distanta (de educaţie cel puţin) dintre genuri la nivel universitar (dar profesorii universitari sunt în continuare preponderent masculi!!) s-a inchis fata de acum un secol de exemplu, prevaleaza in continuare prejudecata cum ca statutul social al femeii, importanta ei, puterea ei, realizarea ei ca om sunt legate de starea ei civila, de implinirea sa ca mama, de succesul sau insuccesul relatiei sale cu un barbat cand de fapt lucrurile astea ar trebui sa fie independente de asemenea criterii... patriarhale.

control freak

2009-05-01T23:08:00.011+03:00

E o experienţă ciudată să scriu pe blog. Nu ştiu să scriu altfel decât confesional, sau poate aş şti dar nu mă interesează, nu e felul meu. E un altfel de jurnal de călătorie interioară şi în continuare pot enumera o listă lungă de motive pentru care îmi trebuie să scriu, dar eu pentru mine am scris foarte puţin. Dacă aş avea simpla nevoie să scriu, aş fi făcut-o fără să public. O reacţie ciudată acum că e public, cu cât e mai confesional cu atât „promovez” mai puţin ce scriu.

Nu prea am încredere în oameni (şi ştiu de ce, e o chestie din copilărie), iar cei care n-ar trebui să mi-o trădeze continuă să o facă poate şi pentru că nu am „publicat” destul. Oamenii nu pot citi gânduri şi de fapt foarte rar sunt interesaţi să o facă. Poate ţi se pare la mintea cocoşului să zic „oamenii nu pot citi gânduri”, dar ai fi surprinsă câţi nu se comportă ca şi când ar crede ce zic. Mare parte din atenţia lor, ca şi a mea, se concentrează pe propria-le persoană, alte perspective, diferite, nu sunt priorităţi, nu se văd, deci nu există... Şi atunci trebuie să spui. Tăcerea nu e de aur decât atunci când e timpul să asculţi. Ce voia să zică acea persoană de-a venit cu ideea asta: tăcerea e de aur? ”Better to keep your mouth closed and be thought a fool than to open it and remove all doubt.” Hmm. Cred că aste zicale au fost inventate de către persoane care nu ştiau ce să facă atunci când erau scoase din zona lor de confort. Atunci când cineva-ţi trânteşte un adevăr în faţă urmare a căruia-ţi doreşti să se desfacă pământul sub tine. Astea sunt poate zicale reactive, au reacţionat la o incompetenţă personală. „Nu ştiu ce să fac cu tine, aşa că mai bine taci, nu-mi mai aminti.” Nu tot ce se spune e intenţionat ca protest, dar mult din ce se spune poate fi auzit ca protest.

Probabil nu sunt pe atât de independentă pe cât mă cred. Mi-am pus încrederea în persoane care s-au dovedit umane, iar eu nu mă pot obişnui cu ideea şi o iau personal. Şi ştiu că o iau personal, sunt conştientă că lipsa mea de încredere se bazează pe aşteptările pe care tot eu mi le-am creat, şi totuşi nu pot schimba lipsa de încredere pe care-o simt (dar poate le absolv prea mult de responsabilitate). Starea mea de bine e dependentă de ce fac oamenii în jurul meu? Mm, prin extrapolare doar. Starea mea de bine depinde de aşteptările mele. De la mine, de la altele. Tocmai realizez cât de greu este să modific genul şi să spun „altele” în loc de „alţii”. Dacă aş zice „de la mine, de la alţii” cel mai probabil m-aş face înţeleasă fără efort de interpretare, evident vorbesc de alţi oameni. Iar „alţi oameni” probabil includ şi femei, dar nu în mod necesar. Poate să includă, poate să nu includă... Dar dacă spun ”de la mine, de la altele” o să te întrebi dacă vorbesc de alte fete doar. Genul masculin ca axis mundi. M-am simţit vreodată lezată la faptul că trebuia să-mi autoinclud genul feminin în „alţi [oameni]”. Nu, de obicei o luam ca pe starea de fapt. A ”just so” story like how the camel got its hump. De ce când mă adresez şi masculilor şi femeilor ţin să pun genul masculin ca să le includ pe toate. Şi dacă aş pune genul feminin ca să includ şi masculin şi feminin s-ar supăra cineva? S-ar simţi vreun mascul? Cu siguranţă ar fi un pic afară din zona de confort. Ar fi ciudat. Aş primi poate reacţii cum am mai primit: hai să nu schimbăm nimic pentru că e prea confuz. Mda, acuma de-abia a devenit confuz, înainte era numai bine...

Trec printr-o constipaţie de scriere. De la a scrie reactiv la a scrie activ. Adică aşa îmi dă impresia, încerc să stăvilesc dorinţele să scriu în reacţie la rahaturile peste care dau zi de zi. Chiar dacă aş pleca de la alt fir decât agasanta poveste mondenă ar părea că nu scriu reactiv, dar de fapt aş scrie despre ce vreau să fie în loc de ce e în neregulă cu ce există deja. Niciodată n-aş scrie despre ce nu vreau să fie, distopia mă sperie... M-am retras din citit ficţiune de câţiva ani buni. De scris ficţiune niciodată n-am putut... Poate mi-am pierdut gustul pentru ea, chiar mi-e puţin teamă să verific. Cred că mă simţeam vinovată că petreceam prea mult timp în imaginar. Mi se spunea că viaţa se petrece aici, nu acolo. După ani de zile de universitate în care am îngurgitat numai texte de specialitate mi s-a făcut dor să evadez în fictiv. Se suprapune cu o perioadă de resemnare, în care s-a estompat naivitatea că tot ce părea fictiv şi greu de obţinut se poate transpune în realitate (iar ce tocmai am spus e un adultism pe care-l detest). E o evadare din tragedia în desfăşurare şi e singurul loc unde nu se aplică regula responsabilităţii de reacţie, unde orice se întâmplă e ok, pentru că nu e realitatea. Ce să-ţi zic, poate şi în imaginar sunt încă un control freak, una mai iresponsabilă azi decât eram ieri...

a fi sau a nu fi... la soare

2009-05-01T18:44:00.004+03:00

iarăşi am o zi în care mi-am zis că nu fac nimic din ce „trebuie” să fac (deşi tot am făcut vreo doo ore) şi acum stau şi ascult pe alţii povestind şi mi-era dor să recuperez (am mai menţionat asta) din emisiunile alea care mă relaxează pe mine... garantatsutălasută şi clujultrăit (emisiunea lui pecicanu, pe care l-a mai criticat V. într-un articol care m-a distrat teribil, dar nu am pretenţia că suntem perfecţi). am şi o groază de cărţi care se aşteaptă citite şi nu visez decât la după-amiezi cu soare să stau şi să mă relaxez în compania lor. mă panichez că se înteţeşte ritmul şi că o să mă pierd într-o busculadă, un trafic zilnic dezgustător în care o să mai ţin minte din mine doar cum mă cheamă... panica mea recurentă.

bine-ar fi să nu trebuiască să lucrez mai mult de două zile jumătate pe săptămână, să nu trebuiască nimic rezolvat urgent, să nu mă frece la melodie vreo idee presantă sau un superior care atrage trafic intens, care nu poate trăi fără (ăla de care fug şi acum ca de naiba), care mă pune mereu pe fugă şi eu pun mereu botul... aşa detest asta, mi-e urât să fiu pusă pe fugă, deşi funcţionez bine sub stressul termenului limită... aş vrea chiar să fiu mai incapabilă din punctul ăsta de vedere că n-ar mai fi contradicţia în mine aşa de mare. aş vrea să spun că nu pot să lucrez aşa, dar e o minciună, pot foarte bine, dar mă detesc chiar dacă termin sarcina cu bine.

ştiu, nu e necesar să fii sinceră cu tine însăţi, dar iacă, iar păcătuiesc. mă pierd pe mine însămi în ritmuri de fire-alarm şi eu de fapt mă iubesc aşa pe-ascuns şi n-aş vrea să mă pierd de tot înainte să fac cunoştinţă cu propria-mi persoană. şi de aia câteodată mă gândesc că eu cu toată onestitate, dacă ascult vocile astea, ale conştiinţei bănuiesc, care-mi spun că nu trebuie să freci mai multe hârtii decât e necesar, ba chiar ar trebui să fiu cât mai... parcimonioasă posibil cu agitaţia de dragul agitaţiei ca să umplu opt ore de stat la birou şi care-mi consumă din viaţă şi din plăcerea de a sta la soare făcând absolut nimic. absolut nimic. eventual contemplând cât a mai rămas de contemplat. de altfel sunt de o nesimţire infiorătoare, orice răgaz am să evadez în lumea mea contemplativă o fac fără mustrări de conştiinţă. aveam mustrări de conştiinţă când internalizasem ideea că dacă nu lucrezi opt ore pe zi eşti leneşă. asta-i duce pe unii la un exces de zel care nu produce nimic altceva decât nişte oameni absolut sterpi şi insipizi, iar genul ăsta de oameni mă fac să-mi doresc să găsesc o insulă... cât mai pustie posibil.

de ce? de ce opt ore pe zi? dar de ce şi patru? pentru ce şi încotro? de ce nu fix 2 zile pe săptămână, sau hai trei zile pe săptămână pentru workaholoci. asta da viaţă... în restul săptămânii să crească ridichea-n grădinuţă şi eu să mulg căpriţa. zice A. că a doua, a treia generaţie după una rurală să reîntoarce la pământ şi eu sunt o reprezentantă ale acelei generaţii dacă ea există. nu vreau un birou cu patru pereţi, vreau cu laptopu-n grădinuţă, una mică, pigulită de propriile-mi mânuţe şi o căpriţă, doo. de fapt ce rost are altceva, ce rost are să-mi izolez simţurile între patru pereţi, ce viaţă ar fi asta?... păi n-ar fi.

reabilitare

2009-04-30T22:38:00.005+03:00

Azi a fost relativ relax. M-am chinuit ce m-am chinuit să fac editarea video pentru seminarul din Witzenhausen şi apoi m-am delectat cu prostioare faine. Am făcut o... cercetare mai neobişnuită... şi am pus pe hârtie toate denumirile pentru puseta fără nume şi fără glas. M-am foarte distrat, lista e în engleză, mi-ar plăcea să pot compila o listă similară şi-n română cândva, dar care păstrează spiritul celor de mai jos şi nu cel de perete mâzgălit cu marker dintr-o budă tristă... un spirit mai Sappho-ist aşa... În acest scop nobil de reabilitare sunt dispusă la un pic de management al imaginii. Las la o parte arhicunoscutele şi intru direct în brânză:

punani, pretty pink pearl, yoni (sanskrit), tongue trap, bald man in a boat, breakfast of champions, ha-ha, hoo-hoo, mimi, Calcuntta, the lips between the hips, smurf crease, bearded oyster, bikini biscuit, cooter, cherry pop, cha-cha, hairy goblet, the grand canyon, goodie bag, box of assorted creams, honey pot, love mitten, mermaid's purse, skeckie, skeezie, pink velvet sausage wallet, dugout, sweet spot, squeegie, the vessel tube, monkey's chin, Chewbacca, roast beef sandwich, camel toe, cream collector, crab hole, rose bud, blossom full of nectar, peach pit, hot box, food of the Gods, little Johnny in the row boat, kootchiepop, furburger, rose petals, whisker biscuit, spasm cavern, bearded clam, noo-noo, cunny, jizzpot, gristle gripper, meat canoe, playground, pleasure dome, tastie bits, pink taco, carpet shop, girl junk, greta's geiser, bean, cookie, yummy cream cookie, great gash, pecker nest, fuzzy taco, all-nite fish market, snake charmer, watering hole, snatch, muff, sushi,...

pfiu, dintr-o suflare! „Chewbacca” o fo nostimă... mă pun la un south park, ăla cu concursul de constume de halloween în care precina lu Stan câştigă concursul deşi era doar o Chewbaccă între Chewbacce, hehe! Chewbacca power!!!

terapie

2009-04-27T18:13:00.017+03:00

Îndeletnicirea de astăzi stă sub citatul:

“Every man has reminiscences which he would not tell to everyone but only to his friends. He has other matters in his mind which he would not reveal even to his friends, but only to himself, and that in secret. But there are other things which a man is afraid to tell even to himself and every decent man has a number of such things stored away in his mind.” Fyodor Dostoevsky

Câteodată mă uit la anumite persoane şi mă imaginez cum le deşir ce ţin ascuns ca Tom Cruise în Minority Report, cu un super software pe care-l derulez cu propriile-mi deşte prin aer. Probabil sufăr de un voyeurism psihologic. Am dat peste proiectul ăsta PostSecret, o combinaţie de terapie cu artă prin... poştă. Sub anonimat persoane trimit pe o carte poştală personalizată un mesaj, un secret pe care nu l-au mai spus nimănui altcuiva. Şi ies chestii foarte interesante.

Mă roade o curiozitate dacă era sau nu minciună când... să-i zicem Cris... când Cris se uita suspect la mine admiţând că râvnesc la fructul oprit de exemplu, iar Cris zice că niciodată nu i s-a întâmplat să râvnească la fructul oprit. Eram într-o poziţie nasoală, eram conştientă cât de vulnerabilă mă făcusem la a fi judecată şi şantajată la riftul dintre ce tocmai spusesem şi ce imagine proiectam în situaţii obişnuite. Mă enerva că de obicei ajungeam în situaţii în care admiteam chestii cel puţin ”politically incorrect” şi multe altele care puteau fi judecate în defavoarea mea fără să simt că procesul era echitabil. Răspunsurile lui Cris păreau răspunsurile unui om care n-a gândit strâmb în viaţa lui/ei. Nu i-am spus niciodată că mare parte din ce-mi zicea mi se părea horseshit. Nu credeam o iotă. Era prea perfect. Poate proiectam. Sau poate chiar credea că nu i s-a întâmplat niciodată. Poate era prea greu să-şi admită sie-şi şi i se blocase memoria undeva. Poate refulase lucrurile care făceau din Cris un om mai slab decât se imagina.

Deşi atunci rămăsesem un pic cam descoperită, trebuie să recunosc că acum nu am temeri că cineva mă poate „şantaja” cu aşa ceva. A fost o terapie să admit altcuiva lucruri pe care mi-e greu să mi le admit mie. Şi a scrie pe blog e terapeutic cumva. Nu susţin să scoţi toţi scheleţii din dulap că şi asta poate deveni agasant, dar mi se pare trist când oamenii nu au destul curaj să admită ce se întâmplă cu ei şi se ascund şi de propria-le persoană. Nu există nici o garanţie că odată ce renunţi la măşti o să-mi placă ce văd, dar este certă plictiseala pe care mi-o produce managementul continuu al imaginii proprii.

puterea lui „nu”

2009-04-23T23:01:00.012+03:00

Încă mi-e neclar ce-i ţine pe oameni împreună. Şi ce sunt oamenii dispuşi să facă atunci când ruptura e iminentă. În ultimul an am avut trei prietenii la care am renunţat, deşi mi s-a cerut în toate cazurile să nu merg atât de „departe”. Oare ce au în comun?

În toate cazurile, după un moment de criză în care persoanele deveneau mai... transparente şi previzibile în acţiuni într-un mod care mie mi se părea banal, perspectiva de a continua interacţiunea se prezenta complet neinteresantă. La fel în toate cazurile am rămas cu impresia că persoanele se adresează nu mie (fiecare dintre ele mă cunoaşte de mai bine de un an) ci imaginii despre mine însămi pe care ei presupun că mi-o atribui.

Toate persoanele în cauză vor (oare până când?) să continue relaţia bazându-se pe diferite... metode de persuasiune. De obicei se reduc la „trebuie să faci asta, să fii asta pentru ca să fii coerentă cu imaginea propriei persoane”. Se presupune că dacă continui să nu vreau relaţia, atunci intru în disonanţă cognitivă şi mă amărăsc singură pentru că acţiunile mele ar trebui să fie în concordanţă cu gândurile mele. Asupra mea se proiectează gândurile lor şi eu ar trebui să acţionez în aşa fel încât să protejez imaginea de fiinţă care acceptă, cu inimă caldă şi care cedează sub presiune.

Cum mă văd pe mine însămi? Sunt persoana aia „caldă” care eram în timpul relaţiei? Nu prea. Am o problemă cu asta? Nu prea. Am dreptul să spun „pa” dacă nu mai merge? Da. Dar mă deranjează că mi se aruncă în faţă treaba cu ce mă ocup. Pentru faptul că lucrez pe ce lucrez probabil lumea presupune că trebuie să accept că oamenii sunt cum sunt şi că trebuie să trăiesc cu asta. Adică să trăiesc cu ei. M-am făcut indisponibilă şi asta îi chinuie pe cei care vor atenţie. Mai demult am fost numită „bitch” pentru că nu mai eram disponibilă şi mi-a zis că mă ocup cu ce mă ocup pentru că am multe probleme personale nerezolvate. Persoana nu putea să înţeleagă cum de nu sunt interesată să mai povestim la telefon când ea e de fapt atât de fascinantă şi dorită... De alte persoane, nu de mine.

Oamenii aruncă mult rahat când despărţirea e iminentă. De obicei. Face ruperea mai uşor de raţionalizat cred. N-am spus până acum nimănui că sunt prea neinteresanţi să petrec timp cu ei. Nu aş face asta, dar e adevărat. Dacă aş lăsa jos filtrul social, dacă nu aş avea abilitatea să tac sau să mint frumos, nu ai vrea să ştii ce-mi iese pe gură.

Chiar şi acum mă cenzurez foarte mult. Se numeşte că sunt socială.

Dar nu are sens să răneşti oameni încercând să câştigi libertate de a trăi cum ţi-i bine. Dar se întâmplă, viaţa e nasoală câteodată, dar dacă nu mă îngrijesc de propria-mi persoană, nimeni n-o s-o facă. Să zicem că între mine, părinţi şi o idee/lucru, dacă există un minus undeva şi presupunem că doresc să îi plac pe părinţi în continuare, ce fac? Ori mă autoconving că nu este aşa de important pentru mine să cădem de acord asupra ideii respective, ori raţionalizez poziţia lor prin vârstă sau experienţă de viaţă, ori schimb ideea. În cazul celor 3 prietenii la care am renunţat am trecut prin fazele astea... ori am raţionalizat poziţiile noastre diferite, ori mi-am zis că nu e aşa important şi putem continua şi în dezacord, până la o dezamăgire prea mare s-o mai justific, când mi-am pierdut dorinţa să mai plac persoana, deci nu m-am mai străduit.

Probabil am un prag mai timpuriu pentru ultima fază că aşa mi-e felul. Îmi place să fiu înconjurată de oameni care nu sunt prea „nevoiaşi”, mai ales de atenţie sentimentală. Mă plictiseşte. Aş petrece timp cu ei doar dacă mă plătesc. Ca psiholog. În momentul în care vine vremea, mă jucau pe probabilele mele sentimente de vină. Acum am devenit imună. Apropo de psiholog, oamenii sunt mai interesanţi la psiholog cred; nu se mai constipă să-ţi ascundă chestii, că altfel aruncă banii pe geam. Deşi e interesant să descoperi ce-i constipă pe ei, dar nu în timpul meu liber.

E ciudat. Deşi relaţia e buboasă, în general pare că oamenii preferă să o ţină aşa buboasă o perioadă în loc să spună stop. Viaţa-i prea scurtă s-o petrec în prezenţa oricui.

spionaj domestic şi de toate felurile

2009-04-21T10:23:00.004+03:00

am primit oferta asta la spam. deci ce patetici şi ce patetice recurg la spionaj high-tech?

replica: mereu Bansky

se normalizează sindromul big brother?...

înainte înapoi

2009-04-20T21:00:00.012+03:00

Nu trăiesc în lumea reală în ultima vreme. M-am desprins binişor şi trăiesc în trecut şi-n viitor. Ale mele. Azi mi s-a confirmat în sfârşit că Neen are băieţel, aici când era însărcinată, aici cu bebelu în timpul London Fashion Week. Mă bucur că şi-a început propriul label, Nina Dolcetti. De ziua lui Giacomo a primit un cadou foarte frumos de la Georgia şi Baltazar... video-ul a ieşit foarte bine şi îl arată pe Giacomo în toată splendoarea lui, continuând pasiunea poveştilor, în lumea lui fascinantă (ţin minte că-i citeam poveşti de Roald Dahl, lui şi lu sor-sa, Leonia, pe care dac-o întrebai cum o cheamă la un an jumate îşi zicea „bimbi”)... mi se face un dor de vremurile alea câteodată... atâtea s-au schimbat... cu siguranţă...

eu şi Giac în perioada lui de darth vader:

viaţa mea în germania nu se compară cu londra sau deia, nici măcar pe sfert... poate nici dacă aş trăi în berlin n-ar fi pe-aproape.

este refugiul în care mă duc atunci când entuziasmul aici nu atinge cotele satisfăcătoare. tot ce plănuiesc este să ating iarăşi beatitudinea vieţii din deia. 3 luni care mi-au schimbat plăcerea de a trăi...

Neen întodeauna a ştiut ce vrea. A fost fascinată de pantofi de când era mică. Camera ei era deasupra mea, la mansardă, lângă era Georgia. Treptele până la ea erau pline de cutii da pantofi, avea un număr măricel de Jimmy Choos, făcuse internship la ei; preferaţii mei erau cei simpli simpli, de lac, verde închis. Avea o cameră mică şi un raft pe care stătea maiestuos, pe raftul de sus, un dildo roz din ăla cu biluţe. Ne uitam la filme, m-a introdus în ballroom dancing, ea făcuse dans pe gheaţă când era mai micuţă. Mi-a făcut cadou ghetele ei de gheaţă, dar n-am mai putut să le iau cu mine când m-am întors.

Era o trupă de oameni superbi... chiar şi Peaches era interesantă pe vremea aia. Parcă începusem blogul şi cu ei în minte, să rememorez zilele faine...

Între timp Shaka a murit... nu ştiu cum, dar am o bănuială... Probabil în curând voi afla şi cum îl cheamă pe băiatul lui Neen. cursul vieţii...

Post-edit: found it!

o da, open source, open de toate!

2009-04-15T08:47:00.021+03:00

Întoarsă fiind de pe meleaguri olandeze, am pierdut contactul cu ştirile din Moldova şi sunt dezamăgită de felul cum prezintă presa internaţională subiectul. Realizez cât de important este să cunoşti limba şi ceva din cultura despre care opinezi, altfel înţelegi lucrurile. La fel probabil şi eu am imagini despre alte ţări şi conflicte formate de presa internaţională care fac şi ei analize cum se pricep, fără să înţeleagă lucrurile ca un expert local. Şi iată astfel se scrie istoria şi din realitate s-ar putea să rămână foarte puţin.

Lăsând subiectul pentru alte post-uri, ieri am trăit iarăşi un extraz Linux şi nu contenesc să laud sistemul ăsta de operare pe care pot pune nişte minunăţii de softuri open source şi gratis. Ultima mea desperire este kdenlive, un program de editare video cu care am făcut primele mele două filmuleţe. Am trecut prin avidemux, cinelerra (mai aproape de pinnacle, dar moca), kino, open movie editor... dar m-am stabilit pe kdenlive pentru filmuleţele care mă interesează pe mine. Ia mai jos un slide realizat in kdenlive. Să ai acces la soft-urile astea moka îţi descoperi talente ascunse.

De abia astept să apară noul Ubuntu într-o săptămână, un nou sistem de operare la fiecare şase luni, betonoglu!!!

Aşadar filmocul meu cu poze, vin în ordine Amsterdam-Haga-Minden. Dar dacă filmu-i mic atunci pozele nu se văd cine ştie ce. Următoarea tură ajunge pe flickr.

Foarte frumoasă Olanda, păcat că în curând va fi sub ape. Chiar şi Haga, deşi stereotipul este că e un oraş steril şi cu arhitectură plictisitoare, nu e chiar aşa. Am mers din centrul oraşului până la plajă şi este foarte plăcut să te plimbi prin Haga. Din pricină că e devreme în an, plaja era mai mult goală, ceea ce e fabulos. Iar de Amsterdam ce să zic, frumos afară de zona turistică unde te calci în picioare cu toată turisticăreala venită la fumat. Frumos să trăieşti pe ape, serios, în loc să ai ieşire la stradă, ai ieşire la apă, ce fain. Acolo în loc să te plimbi prin parc, te plimbi cu barca proprie. Iar bicicleta e regină, are mereu prioritate. Şi da, e un tip de libertate să şezi frumos la cafenea şi să faci joint în loc de ţigară. Iar încuiaţii noştri (şi nu numai ai noştri) criminalizează şi consumul. Portugalia e ultima care a decriminalizat consumul de iarbă, e cazul să ne vină mintea la cap şi să înţelegem că uzul drogurilor uşoare nu are sens să fie criminalizat. Nu doare pe nimeni capul ce bag în mine atâta vreme cât nu sunt pericol public, iar poliţia să criminalizeze actele de violenţă. E stupid să bagi la închisoare persoane care nu sunt vinovate de violenţă ci sunt „vinovate” că aleg să consume ceva ce o gloată de inepţi au decis că merge pe codul penal şi-ţi lasă cazier. În fine...

Cică s-a inventat automobilul care merge cu apă, dar inventatorul a fost otrăvit în mod suspect în martie 1998.

Şi mai e o chestie. Am văzut ultima parte din interviul cu Noam Chomsky şi Amy Goodman azi şi m-a trăsnit. Totuşi Noam e bătrân, are 80 de ani. Lunile trecute i-a murit consoarta pe care se pare că o cunoştea de 73 de ani. Ce tare! Da, şi uite şi Johan Galtung are o vârstă, tot vreo 80 şi el şi se duc în curând amândoi şi eu tocmai acum am realizat. Bine, îs o groază de oameni remarcabili în lumea asta şi mulţi s-au dus deja, dar nu am reacţionat aşa când s-a dus Edward Said de exemplu. Nu conştientizasem... Acum e un sentiment ciudat să le văd interviurile, numai la asta mă gândesc. În caz că se întreabă cineva (deşi sigur nu se întreabă nici naiba), o să-i duc dorul lui Finkelstein, dar lui Shafir nu. Şi da, sunt probabil nedreaptă şi asta înseamnă că n-am dreptul să mă cert cu nedreptăţile altora, nu? That never stopped me, hehe.

abuzuri, abuzuri, abuzuri...

2009-04-09T22:28:00.004+03:00

întâi bătut...

pe urmă dispărut...

luaţi şi bătuţi în faţa camerei video

bătuţi şi bătute de poliţie...

voronin aplaudat, foarte coerent...

lux

2009-04-09T17:22:00.004+03:00

Ce senzaţie ciudată. Pe măsură ce citesc mărturii ale basarabenilor am impresia că e un capitol din George Orwell, 1984. Genul ăsta de mărturii pare ireal, în care imaginea „roză” a situaţiei sub comunist este fabricată la televizor. O mână de oameni din presă se străduiesc să păstreze „pacea” şi să servească imaginea dezirabilă, iar populaţia înghite găluşca fără să verifice sursa. Cine să verifice sursa? Majoritatea oamenilor de la sat consideră că s-au făcut „progrese” în vremea comuniştilor în funcţie de ce se arată la televizor, iar jurnaliştii uită să menţioneze câţi moldoveni sunt plecaţi din ţară de sărăcie. Cei care ştiu mai mult din realitate sunt controlaţi de frica proprie. Aproape de locul unde am trecut rapid şi cu entuziasm peste trecut, trecutul se reproducea fidel dincolo de graniţă. Mai bine păstrezi trecutul viu, te ţine departe de greşeli.

Eu mă supăr pe chestii de lux, pe liberatate de expresie în universitate, ştiu bine că nu suntem nici noi românii foarte brezi, dar ce aflu acum despre situaţia Moldovei mă înspăimântă. Bineînţeles nu sunt genul care să zică ce te agiţi atâta, stai liniştită că uite alţii o duc mult mai rău, ideea e să mergem înainte, dar trec prin oareşce şoc confruntându-mă după o perioadă de „linişte” din nou cu fabricarea şi manipularea la o scară nesimţit de mare a oricăre bucăţele de informaţiei în folosul ... partidului unic. Mi-e silă să-mi aduc aminte, nici nu mai vreau să folosesc vechile expresii...

Orice le este impus oamenilor cauzează silă mai devreme sau mai târziu. Îmi doresc să văd moldoveni curajoşi care boicotează şi îşi retrag cooperarea cu partidul comunist şi cu oricine se dedă la ameninţări, la falsificarea realităţii, a statisticilor, la şantaj cu pierderea slujbei, la lichelism. Sper să vină în câteva decenii vremea în care moldovenii să-şi poată apăra drepturile prin sindicate, organizaţii, să nu-i fie nimănui frică să protesteze când i se face o nedreptate, să nu fie şantajaţi cu pierderea slujbei, cu bătaia la poliţie. Când ai voie să-ţi spui liber opinia şi eşti ascultat, ideile şi inovaţiile încep să curgă şi lucrurile se schimbă repede. Şi la fel îmi doresc şi pentru noi, restul.

unification shmunification

2009-04-08T19:18:00.017+03:00

Credeam eu că e lămurită treaba cu unirea, că nu se pune problema în mod serios, dar uite că pe mulţi nu i-ar deranja înfăptuirea. Argumentele pe care le-am primit sunt: Basarabia este pământ românesc, unificarea ar face o dreptate istorică, îi ajutăm pe moldoveni să se democratizeze, statul român ar fi mai puternic.

Dacă dau atenţie argumentului Basarabia este pământ românesc atunci trebuie să mă uit atentă pe hartă şi să văd ce alt pământ mai este românesc şi trebuie şi el anexat. La fel trebuie să mă uit pe hartă să văd care pământ nu este românesc şi la care trebuie să renunţ. Păi doar nu facem lucrurile pe jumătate. Şi ziceţi-mi cât timp ia unui pământ să devină românesc sau moldovenesc, transnistrean, maghiar, israelit, palestinian, basc, catalan, spaniol, scoţian...?

Cred că treaba asta cu pământul moldovenesc, românesc are de-a face şi cu convingerea că şi dacă am fi o singură naţiune în două state distincte (ceea ce nu este adevărat, suntem de fapt mult mai multe) atunci nu e corect că suntem două state, ar trebui să fim un singur stat pentru această naţiune majoritară. Dar unde scrie, frate, că o naţiune nu poate ocupa două state? Acum trendul tinde către fiecare naţiune cu statul propriu, numai la noi tind spre unificarea teritoriilor independente...

Unificarea ar face o dreptate istorică? Cineva se simte cu musca pe căciulă pentru ceva vină de acum 100 şi de ani? Şi nu vorbesc de acea muscă ce cere să oferi scuze şi compensare, vorbesc de o stânjeneală că tu o duci mai bine decât basarabean şi te simţi dator să repari o greşeală istorică de care nu te acuză nimeni. Păi noi românii încă nu am reparat pogromul evreilor la Iaşi de exemplu sau genocidul ţiganilor în Transnistria dacă aduci vorba de nedreptăţi istorice. Dar ăsta e motiv serios de unificare? Dacă ai stânjeneli, mai bine fă tratament.

Statul român ar fi mai puternic cică... Asta îmi zice că trăim în umbra mitului statului hegemon, şi anume cea mai bună poziţie pentru un stat e să se extindă în teritoriu şi asta-i garantează bogăţia. Nici vorbă. Sunt o groază de exemple de state mici, micro, care se guvernează foarte eficient şi ale căror cetăţeni o duc extrem de bine, se îngrijesc de fiecare cetăţean fără suferinţă cauzată de sărăcie. La fel vedem state mari cu populaţii pe măsură lovite de o sărăcie crasă, inclusiv în SUA (state unite) care a fost modelul multora. Cu cât un stat este mai mare, cu atât are bineînţeles şanse să aibă toate păturile posibile, dar cresc şi şansele de anu fi capabil să mulţumeşti pe toată lumea, de a avea un proces birocratic chinuitor de lent şi ineficient, etc. Descentralizarea este trendul curent şi este dintr-o raţiune clarificată istoric. Acuma ce-mi ceri? Eu moldovean să mut capitala la Bucureşti şi să decidă românii pentru mine, pentru că sunt clar minoritar? Şi cu transnistreanul ce faci? Găgăuzul? Ucrainienii? Şi mai sunt!

România în primul rând are regiuni care suferă de sărăcie, are probleme ecologice grave, minorităţi pe care doreşte să le asimileze în loc să le integreze şi chiar Moldova e cea mai săracă economic din România prin comparaţie cu celelalte regiuni (acum se ridică) şi văzută ca influenţată mai mult de către est decât de vest. Am trăit acolo 18 ani, ştiu ce spun. Şi atunci ce faci, îţi mai adaugi probleme când tu de abia te poţi gospodări cu ce ai? Păi noi avem probleme de democraţie la noi acasă şi avem pretenţii să îi „ajutăm” pe basarabeni către democratizare? Câtă aroganţă când de fapt stăm cu nasu-n curu McDonalds, Coca-Cola, velăntainzdei şi alte importuri.

Dar uite, dacă vorbim de democraţie atunci accept unificare în următoarele condiţii: presupunem că există destulă dorinţă şi a românilor şi a basarabenilor în direcţia asta (bineînţeles că policienii noştri cel mai probabil vor ceva diferit, ca de obicei). Atunci hai să discutăm în mare amănunt problema şi deloc pe fugă şi să punem pe tapet cui îi foloseşte, toate avantajele şi dezavantajele acestei mişcări pe fiecare falie de posibil conflict: politic, economic, social, de securitate, de gen, de generaţie, cultural, naţional, teritorial, relaţiile cu vecinii, şi nu în ultimul rând, ecologic. Toate aceste discuţii să fie bine coordonate şi discutate pe larg o perioadă de timp. Dacă după asta eşti pe aceeaşi direcţie, facem referendum în cele două state (cu sau fără Trasnistria, Găgăuzia? poate nu vor toţi) şi o majoritatea covârşitoare spre da mă poate convinge. Până atunci cei care vreţi unirea nu m-aţi convins. Tot nostalgii le văd.

Se face şi comparaţie între situaţia noastră şi Germaniile unite, dar stai puţin că acum mulţi şi din est şi din vest, după o ruptură de 40 de ani, nu au toţi certitudini cum că unirea a fost cea mai bună soluţie. Avem căcălău de soluţii de cooperare inter-statală şi nu înţeleg de ce se fixează unii doar pe asta.

Post-edit: Nu revin asupra opiniei cu privire la unificare, dar motivul pentru care eu nu am tragere de inimă să privesc moldovenii ca fiind români, aşa cum unii dintre ei se auto-numesc şi aşa cum unii români îi numesc fraţi şi surori de peste Prut, este foarte probabil din pricina felului în care am primit istoria în timpul şcolii. Tind să cred că un procent foarte mare din istoria scrisă în manualele comuniste, manuale care nu s-au schimbat radical după 89, mi-au format imaginea României cu graniţa ei actuală.

consemnări de protest III

2009-04-08T11:12:00.007+03:00

Altă zi, acelaşi protest. La vocea basarabiei e o conferinţă de presă unde vorbeşte un reprezentant al ONG, CReDO şi încă una. Au o declaraţie în care condamnă violenţele de ieri, foarte ok, susţin dreptul la expresie în condiţii paşnice. Foarte frumos, îmi place că cheamă la astfel de comportament care are mai mult sens decât ce am relatat în postul de ieri. Dar nu văd în afară de rugămintea la cumpătare o cerinţă clară cu privire la ce anume doreşte acest ONG de la autorităţi.

Io acuma îs nedumerită ce s-o întâmplat cu cererea de a vota din nou? S-a transformat în renumărarea voturile şi acum s-a transformat în nimic, pentru că înţeleg că Comisia Electorală Centrală a refuzat renumărarea voturilor. De ce? Asta nu e comportament care să te liniştească cum că nu găseşti nimic în neregulă dacă numeri votuile iar. Sau poate e ideea asta tâmpită că nu laşi de la tine deloc când negociezi cu vandali. Iar în presă nu reuşesc să aflu dacă rămâne asta decizia sau nu, dacă sunt negocieri pentru reorganizarea altei runde de vot, prea multă atenţie este orientată pe senzaţionalismul violenţelor.

În plus sunt curioasă care e demografica protestatarilor, pentru că dacă într-adevăr marea majoritate este tânără, asta nu e bine. Acuma ai o demografică participantă la protest şi altă demografică poate cu musca pe căciulă, care par majoritatea ce au votat şi au ales legal aceeaşi lideri a treia oară. Pare un clivaj generaţional şi mă îndoiesc că în afară de tinerii din restul Moldoveni mai au şi alte mase de susţinători în restul Moldovei. Şi această masă de tineri fac multe greşeli în protestul lor, faptul că reacţionează fără maturitate la provocările poliţiei, nu au strategie clară, sunt previzibili, nu au revendicări clare, nu sunt coordonaţi nicicum, par într-adevăr o masă de adolescenţi rebeli. Îmi pare rău că nu-i duce capul la mai mult, protestele lor în forma asta sunt în defavoarea cauzei.

Da, şi protestele din Londra şi Strasbourg, anti-G20 şi anti-NATO au avut elemente similare de violenţă, luptă directă cu poliţia, incendieri, etc., dar experienţa cu blocadele nonviolente, strategic gândite şi revendicări clar formulate e foarte consistentă şi ar fi prins bine ONG-urilor care au incitat la vociferarea supărărilor acum să cunoască metode testate şi eficiente de protest.

Post-edit: aaaaaaaide bă, să declari ambasadorul nostru persona non grata şi să pui regimul ăsta de vize pentru români... la ce prostii îl duce capul pe Voronin. Nu planificasem să mă duc foarte curând în Moldova, dar îmi place să ştiu că pot s-o fac cu uşurinţa cu care mă duc în alte ţări din Europa... neinspirate decizii, un falimentat intelectual acest Voronin. Eu aş zice să nu mai invoce România, românismul, steagul nostru că uite, îi dau apă la moară lui Voronin.

consemnări de protest II

2009-04-07T23:42:00.050+03:00

Sute de poliţişti cu echipamente speciale, scuturi, căşti şi bastoane au pornit la 10:42 un atac represiv pentru a degaja spaţiul din faţa clădirii preşedinţiei. Se pare că poliţia e condusă de un anume Gen. Papuc. Acum se scandează, în mod previzibil, ”jos poliţia” şi se aruncă cu hârtie igienică. Se raportează cum că tinerii au metode mai variate de protest, se aşează, se ridică, mai aruncă cu ouă. Un mare pietroi a fost aruncat către poliţişti şi a lovit un scut. Poliţia continuă să aibă acţiuni care incită la violenţă. Informaţiile sunt de la un raportor moldovean pentru Vocea Basarabiei via telefon mobil în direct de la faţa locului. Omul prezintă poliţia ca fiind arogantă şi prea bucuroasă la oportunitatea de a-i reprima pe protestatari, cu gesturile specifice, i.e. frecatul mâinilor.

„Autorităţile de stat” sunt pe nicăieri, nici un oficial nu discută cu protestatarii, similar cu 89 au rămas tinerii protestatari faţă cu reacţiunea poliţiştilor. O maşină a salvării îşi face cu greu loc în mulţime. Situaţia e tensionată, se pare că se pregăteşte un atat din partea poliţiei. S-a întrerupt conexiunea, acum ascult „treceţi batalioane române Carpaţii...”

Conexiunea back on, poliţia a început atacul. Se pare că folosesc tunurile de apă. ”Este iresponsabil ce face acum poliţia.” Pompierii au părăsit maşina care este bombardată şi distrusă cu pietre ca urmare a incitării maselor. Se pare că protestatarii lovesc în poliţie. Acum atacul s-a întors înspre poliţie şi există riscul ca poliţia să folosească armele. Totul se petrece în faţa clădirii preşedinţiei.

Lumea atacă clădirea preşedinţiei, poliţia este alungată, se străduiesc să distrugă clădirea, primul nivel de destul de afectat. Poliţia de din ce în ce mai mult încănjurată de protestatari şi riscă să fie ... lapidată. Se apără cu scuturile şi aşteaptă sub asediu. (La momentul ăsta zic măcar de nu s-ar ajunge la folosirea armelor de foc, atunci e un avans faţă de acum 20 de ani. Încercarea poliţiei de a controla prin represalii mulţimea nu a funcţionat. Sperăm să nu se regrupeze cu idei mai breze.) Poliţia se străduieşte să apere intrarea principală, protestatarii intră pe geam. Biroul preşedintelui se află la etajul trei din câte se pare, etaj care este acum bombardat cu pietre. (M-am lamentat că riscăm să nu avem acoperire media, dar uite că consemnez io aicea în direct, nu e televizată revoluţia, în Moldova e direct pe internet se pare) „Poliţia-i cu noi” acuma. Poliţia desfăşoară un atac în două rânduri, lumea fuge, de data asta poliţia e în număr mult mai mare, a ocupat un perimetru mare în faţa clădirii preşedinţiei. Acuma s-au proptit în mulţime. Poliţia se regrupează. Poliţia atacă în direcţia corespontului radio. Au eliberat deja o zonă în faţa clădirii. Bat în scuturi pentru a panica lumea. Lumea răspunde la atac pe Str. Ştefan cel Mare, poliţia s-a acoperit cu scuturi. Poliţia este iarăţi înconjurată şi este bătute se pare de protestatari. Căşti verzi, e posibil să fie armata. Protestatarii s-au aşezat jos pe bulevard. Poliţia este atacată iarăşi, se retrage. O ploaie de pietre lovesc scuturile, căştile, risc mare de victime, poliţia se retrage. (Din păcate protestul escalează şi situaţia e mult mai violentă decât apreciam azi dimineaţă.) Poliţia a lăsat scuturi în urmă, acum sunt recuperate, proprietatea republicii. Policia pe bulevard este atacată din nou, prinsă în masa mare de protestatari, fuge înspre parlament. Lasă căşti, scuturi în urmă, sunt loviţi de pietre. Un poliţist este dus pe braţe de către protestatari către salvare. (E un pic teatrul absurdului, acum arunc în tine cu pietre, acum tot eu te duc la salvare... E 11:40 în Germania şi nu am somn deloc, aşa că mai consemnez cât mă mai ţin trează, confortabil loc)

Raportorul aminteşte de actele poliţiei când sălta oameni ducându-i în beciuri să-i maltrateze (corect? trebuie verificat), tot ce au cerut moldovenii a fost bun simţ din partea statului. ”Bineînţeles că vor da vina pe servicii secrete din alte ţări”, dar raportorul spune că vine din inimile rănite ale tinerilor furaţi la vot.

Na că mi se futu conexiunea la Vocea Basarabiei... S-a reparat.

Se cere să vină preşedintele să discute cu protestarii. Se pare că se aruncă cu gaze lacrimogene. Adică nu se ştie ce subtanţă e exact, e iritantă şi are culoare albăstruie sau albă.

(Nu ştiu ce încearcă să facă, dar cel mai mic neuron ţi-ar putea spune că nu faci altceva decât să încingi spiritele. Dacă asta e o tactică de ceva, e de amplificare a tensiunilor. Parcă fac înadins. Oare dacă nu ai incita lumea, ce ar face, s-ar plictisi de aruncat cu pietre şi s-ar duce acasă? Voronin and Co. se ascunde undeva, cine ştie unde.)

(Jeturile de apă ale poliţiştilor înfurie protestatarii şi mai tare, nicidecum nu îi împrăştie, şi situaţia asta s-a repetat de câteva ori de la începutul transmisiei, deja e previzibil că la acţiunile poliţiei, protestatarii reacţionează violent. Poliţia a avut mai multe ocazii să se oprească şi să schimbe tactica, dar deocamdată continuă să incite. Protestatarii au răspuns de fiecare dată numeros şi cu succes. Oricare dintre tabere care cauzează victime la momentul ăsta a avut mai mult de o oportunitate să se retragă şi să evite incitarea. Dar nici unii nu se lasă. Atacurile repetate ale poliţiştilor poate au rostul să hărţuiască, risipească şi obosească protestatarii, pentru ca să mâine la ora 10 când alţii se vor alătura lor să fie poate descurajaţi de cele petrecute peste noapte şi de micşorarea numărului de protestatari.)

(Ascult iarăşi „sărută-ţi copile părinţii şi fraţii şi-apoi să mergem la război”. Offf... şi Vocea Basarabiei are comportament instigator la violenţă, deşi ei i-ar zice dizidenţă. Ce să zic... one man's terrorist is another's freedom fighter. În momentele astea se creează acea masă critică prin internet şi radio.)

La parlament uşile au fost rupte, iese fum negru, calculatoare sunt aruncate pe geam, hârtii aruncate pe geam. Lumea strigă revoluţie (şi într-adevăr nu mai este protestul de azi dimineaţă, situaţia este foarte foarte similară cu 89, înspăimântător de similară. Rău fac că devastează birourile alea, sigur mai găseau ceva incriminator, totul trebe arhivat. Uite Dick Cheney care ştie câte măgării o făcut şi valoarea actelor incriminatoare, s-a accidentat la spate şi o ajuns în cărucior cu rotile după ce a cărăbănit multe cutii din biroul său în ianuarie.)

Omului i s-o terminat bateria la mobil, luăm paoză. Îi 12.10 CET şi mă pun la somn. Numai muzică patriotică românească la Vocea Basarabiei... ”Nu uita că eşti român”. Cică „rădăcina ta de veacuri
Stă înfiptă în ogor
Şi nu o poate smulge-un vifor trecător.” Na io acuma ce să zic?! Aşa o fi...

consemnări de protest

2009-04-07T23:07:00.006+03:00

Lăsând la o parte problemele identitare, hai să consemnez mai bine dificultăţile de strategie pe care le văd eu acum. La ora asta situaţia este că există doi poliţişti morţi şi o protestatară. Clădirea parlamentului este în flăcări. Au fost probabil peste 10000 de protestatari în piaţă, acuzând că au câştigat pentru a treia oară comuniştii pe nedrept. Tinerii se pare că sunt iniţiatorii acestui protest, bătrânii votând cu cei ce le promit pensia la timp.

Buba-i că protestatarii distrug proprietăţi, alegând în particular maşinile poliţiei şi clădirile şi mobila instituţiilor simbolice pentru puterea comunistă. Am auzit câteva voci spunând „poliţia e cu noi”, dar din păcate nu atitudinea asta este predominantă. (Acum ascult la Vocea Basarabiei Live o persoană spunând ”acest stat este al doilea stat românesc pentru că este populat de români, de moldoveni cum îşi spun ei, dar care sunt români la urma urmei”).

Noi din afara Moldovei primim mai multe informaţii acum decât restul Moldovei, pentru că se pare că reţeaua de telefonie mobilă e mai mult nefuncţională acum, radioul naţional dă muzică folclorică şi televiziunea a uitat să-şi facă treaba, internetul e şi el blocat la unele site-uri. Aşadar moldovenii nu ştiu exact ce se petrece în Chişinău, protestul s-a stabilit că se va relua mâine la 10am.

Protestatarii au comportament similar cu cei de la 89. Buba-i că în spontaneitatea lui (şi chiar pare dorinţa disperată a tinerilor) are multe lacune de strategie şi poate servi foarte bine intenţiilor celor de caută să umple vacuumul de putere şi legitimitate a actualei brigade comuniste, similar cu ce ni s-a întâmplat nouă.

În afară de un video dinăuntrul „negocierilor” miniştrilor şi lui Voronin şi cine mai era pe-acolo, nu am vazut altceva consemnat media din zona discuţiilor „la nivel înalt”. Declaraţia lui Voronin în rusă este bineînţeles ridicolă şi chiar sub aşteptări, în fine, n-a băgat nimic la cap. Istoria se repetă.

Graniţa înţeleg că e blocată, autocare cu cetăţeni moldoveni nu pot trece graniţa şi la fel şi străzile care duc spre Chişinău sunt blocate. Acuma ar fi o greşeală din partea autorităţilor care poate fi exploatată dacă nu-şi lasă proprii cetăţeni să treacă frontiera. Şi asta-i bubă mare că nu ştiu de pot intra internaţionali pe teriotoriu şi nu poate fi acoperit evenimentul din mai multe surse. Din câte ştiu orice cetăţean UE intră fără probleme în Moldova, dar de o săptămână din princina alegerilor românii n-am avut voie să intrăm. Căile de comunicaţie nu sunt de nădejde, mai bine prin satelit cred, uite dac-ar fi jurnalişti independenţi ar şti cum să comunice. Adică s-au plâns moldovenii şi un istoric român că şi noi românii i-am uitat, şi nici vestul nu s-a mai interesat de ei, şi probabil avem puţini jurnalişti internaţionali deja pe teritoriu care să facă ştirea. Na şi din pricină de tehnologie uite că „revoluţia” asta nu-i pe atât de televizată pe cât speram. În situaţia asta de întuneric media, multe mişculaţii pot trece neconsemnate.

româno-moldoveano-basarabeano-român

2009-04-07T21:14:00.008+03:00

Aicea trebuia să fie un exerciţiu de sinceritate, da? Vă zic sincer, io nu mă simt soră cu nimeni de peste Prut mai mult decât mă simt soră cu un bielorus sau cilen. Mi-i tot una, vă spun. Nu înţeleg raţiunea pentru care cetăţenii Republicii Moldova sunt numiţi românii de peste Prut. Da, pare fenomenal că doi oameni din ţări diferite se înţeleg pe aceeaşi limbă. Deşi ea se numeşte moldovenească mai mult sau mai puţin oficial, eu o înţeleg. Dar ce vreţi de la mine mai mult? M-am născut în Moldova, sunt moldoveancă româncă, mi-s dragi bătrânii mei, mi-s dragi poveştile lor, am fost de multe ori la Iaşi, dar niciodată dincolo de graniţă. Nu ştiu ce e dincolo decât din poveştile altora. Nici ai mei părinţi n-au fost vreodată dincolo. Probabil bunicii mei or fost, uite ar trebui să-i întreb. Ei văd poate chiar harta altfel, eu nu o văd decât cu graniţa acolo unde a fost când m-am născut.

Aş fi putut adopta mecanic expresia asta cu românii de peste Prut, dar ca să fiu sinceră cu mine însămi, nu simt expresia asta într-un fel anume. Nu-mi zice nimic. Nu înţeleg de ce aş folosi-o dacă nu exprimă nimic din realitatea mea. Pentru mine moldovenii sunt aproape altă naţie la fel ca oricare alta, una a căror limbă e cam la fel cu a mea. Bre, dacă io nu simt mai mult, nu simt şi gata, poţi să mă cerţi cât vrai!

Şi atunci orice s-ar petrece la ei în ţară, eu cum să primesc comentariile la articolele de presă ale conaţionalilor mei: unireeee, acum când se poate, hai români de peste Prut, România Mare, mai ştiu io ce... În timp ce aud moldoveni la tv zicând „suntem români” e o senzaţie ciudată să ştii că n-ai trăit de aceeaşi parte a graniţei cu acea persoană. Da, spaţiul dinăuntrul graniţei este unul imaginar, nu-i cunosc pe toţi românii, dar nu mă deranjează când unul din Orşova zice că-i român, e logic. Nici un bucovinean. Eu cu ei nu m-am întâlnit vreodată cum nu m-am întâlnit nici cu protestatarul din piaţa Stefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău, şi totuşi de ce protestez când aud că îşi zice român când eu i-am zis mereu moldovean sau basarabean. Şi-apăi toţi colegii de studenţie pe care i-am avut s-au autonumit basarabeni sau moldoveni, iar nu români... Şi nu-nţeleg.

Nu-nţeleg de ce funţionează aşa treaba cu identitatea naţională, de ce fluctuează şi în funcţie de ce. Ce poate însemna de la un moldovean „sunt român”? Înseamnă poate „vreau să fiu român”? Ce e rău în a fi moldovean? Dacă vrei cu tot dinadinsul să nu fii rus, de ce nu-ţi spui „sunt moldovean, nu rus”? Pe ce motive alegi ce eşti? Eu una aleg câteodată de-al naibii să continui să mă numesc româncă! Am trecut prin atâtea crize de identitate şi de etichetări... parcă dacă-i pui etichete unui om, îl cunoşti mai bine... bineînţeles că sunt multe chestii laolaltă, un amalgam de etichete. Eu mă deosebesc mai tare de alţi români de-ai mei decât România se deosebeşte de Moldova.

Dar în treaba asta cu globalizarea şi cu multi-culturalitatea şi exchange-urile de toate felurile, dă-mi să ascult muzica ta şi ţi-o dau pe a mea, ce mâncare naţională aveţi voi, toate astea să le celebrezi e greu când nu ştii cine eşti de fapt şi de unde până unde te întinzi.

Da, eu sunt tânără şi nu înţeleg toate nostalgiile bunicilor mei. Ce nedreaptă sunt, nu? Dar aşa cum tinerii moldoveni sunt supăraţi că bătrânii lor nostalgici sau neştiutori le închid viitorul cu votul lor, aşa i-aş ruga şi eu pe ai mei părinţi înainte să ceară unire sau mai ştiu eu ce, că de vreme ce ei se duc şi viitorul îmi rămâne, atunci să mă întrebe de are sens să ne unim?

Ce sunt eu să-i spun moldoveanului să se simtă moldovean şi nu român?! Nu-s! Dar dacă mă invită „hai să ne unim,” decizia va fi pe alte baze decât faptul că vorbim aceeaşi limbă sau avem o istorie mai veche între aceleaşi graniţe.

Post edit: Acum ce să zic, din pricină că s-a arborat steagul românesc în Chişinău şi tot cu România-n sus, România-n jos, ai putea zice că se încearcă din partea guvernului român o subminare a rezultatelor electorale, mai ştiu io ce teorii le vin în cap. Bineînţeles că eu am interpretat asta ca şi preţuire a unor valori, a fi român, a fi avut curajul să spui nu comunismului... dar poate mă înşel...

de la plăcerea lentorii la necesitatea ei

2009-04-06T21:01:00.016+03:00

Şi ca de obicei se pare, găsesc exact ceea ce caut. E evident pentru mine ceea ce caut, caut să mă recuperez după o astenie pesimistă, în care trebuie să mă opresc şi să reevaluez circumstanţele şi să repar direcţia de mers dacă e necesar şi să mă revigorez poate ca primăvara pentru o fază nouă.

Am stabilit condiţia sub care exist, şi anume că nu am abilitatea să integrez toate variabilele în procesul ăsta, dar trebuie încercat. Am conştientizat un pic la nivel cosmic că eu şi tot ce ne înconjoară suntem relativ insignifianţi, dar insignifiantă cum sunt, sunt un membru ingrijorat al rasei umane. Tot ce încerc e să obţin ceva plăcere din procesul ăsta, din cursa cu timpul, cu ceilalţi, şi să creez un sense of purpose pentru ce se întâmplă.

Ocazional sunt necesare faze în viaţă pe care trebuie să le laşi să se desfăşoare în voie şi fără să le grăbeşti, de exemplu să reconsideri punctul de referinţă unde te afli, să schimbi lentila, să te muţi în alt loc şi să te uiţi iarăşi, altfel rişti să perpetuezi patologii sau să risipeşti energie în derivă. Un astfel de proces ar fi putut scoate trupele din Irak în timp util.

Aşadar încerc să joc jocul ăsta pentru cât mai mult timp posibil înainte să fiu răpusă fără să am un cuvânt de spus. Faptul că eu realizez treaba asta mă face să apreciez ce se petrece în viaţă cu atât mai mult, doar atunci când realizezi ce poţi să pierzi începi să preţuieşti cu adevărat ce te-nconjoară. Şi ce aş pierde de fapt? Ceva merită apreciat. Situaţia este un pic paradoxală, dar iată: trăim în veacul în care pentru prima oară avem puterea să ne exterminăm singuri, fără meteoriţi şi fără super-explozii vulcanice. Mulţi nu realizăm faptul că avem această putere să ne exterminăm la scară globaă şi să luăm tot ecosistemul cu noi, inclusiv să poluăm şi iradiem aerul pentru ca un alt ecosistem să nu se poată dezvolta foarte curând după noi. În nici un alt moment în istorie nu am avut puterea asta. Avem puterea să schimbăm radical întreaga planetă, şi nu e tocmai mică, şi e o responsabilitatea al naibii de apăsătoare câteodată. Înaintea noastră literalmente doar meteoriţii şi vulcanii puteau să o facă. Spre deosebire de restul istoriei umane, doar în ultimul veac am alterat radical zone de vegetaţie, am supus planeta la o explozie demografică, am eliberat enorme cantităţi de CO2 în atmosferă într-un timp foarte scurt, atât de scurt încât nu am apucat să şi calculăm repercusiunile treburilor ăstora.

Şi de asta spun că Manfred Max-Neef are mare dreptate să ceară ”praise of slow”, nu numai pentru a ne bucura de ce avem, dar şi pentru a regurgita şi redigera (sorry for the visual) acţiunile noastre şi efectele posibile. Suntem în epoca vitezei dar evident nu putem computa atâta input atât de repede. Şi având deja atâta putere riscăm să facem greşeli pe măsura puterii noastre colosale care sunt şi ireversibile. Atunci zic stop and slowly and deliberately process your actions. In epoca vitezei ne îndreptăm vertiginos către marginea prăpastiei. Vorba lu Dan ”you don't need eyes to see, you need vision”, la fel şi cu prăpastia, nu trebuie să ajungi la ea s-o vezi, trebuie să ai viziunea să ştii că ea există şi trebuie să ai viziune de ansamblu să ştii cât de repede te apropii de finalul pistei.

E dezarmant când vezi atâţia oameni apatici şi ignoranţi, persoane neinformate sau dezinteresate, şi la cât suntem de ignoranţi avem multă putere în mâinile noastre. Şi de distrugere, şi de creaţie. Spre disperarea mea avem puterea să distrugem ceea ce încă nu înţelegem, biodiversitatea. Oameni de ştiinţă imploră efectiv la conservarea biodiversităţii pentru că vor să copieze natura şi designul ei de geniu. Nu ne cunoaştem corpurile, nu ştim prea bine să ne îngrijim de sănătate, dar ştim cum să ne exterminăm. Poate am început de la capătul greşit.

Întrebarea este: e direcţia noastră bună şi avem ceva bun la ce să ne aşteptăm? Răspunsul meu este DA!

În mod paradoxal pentru unii suntem mai puţin violenţi decât oricând în istoria noastră. Poate dacă ne vom extermina singuri ca proştii va fi mai degrabă ”error rather than terror”. Să ne amintim limitele intelectului uman. Să ne amintim de metodele de tortură şi mutilare a corpului doar pentru furt spre exemplu în veacurile trecute, de plăcerea de a lua parte la luptele de gladiatori şi implicit de rezistenţa la a vedea suferinţă, la arderile pe rug... Acum avem procese mai lungi de 10 minute înainte să fii aruncat în foc pentru că ai criticat regele sau să-ţi fie scoase maţele din tine pe viu. Nu mai eşti testată de vrăjitorie prin aruncarea în prăpastie, dacă zbori eşti vrăjitoare, dacă nu, tocmai ţi-ai demostrat inocenţa, dar ce mai contează?... Torturăm mai puţin şi condamnăm practicile mai des. Am instituit chiar reguli clare pentru limita torturii şi nu mai acceptăm pedeapsa capitală. Dar ţine minte, generaţia părinţilor tăi o accepta! Nu mai considerăm ritualic şi necesar sacrificiul în masă a mii şi mii de oameni pentru îmbunarea zeilor cum făceau incaşii, mayaşii, mai ştiu io cine... Da, suntem în continuare responsabili, ca rasă umană, de genociduri asupra propriei specii şi asupra altor specii, dar statistic chiar stăm mai bine.

Nu se ştie exact cum, dar ne-am dezvoltat abilitatea de a simţi compasiune faţă de suferinţă şi avem mai mult respect pentru viaţă decât se avea în trecut. Poate nu evoluăm în compasiune şi empatie pe atât de repede pe cât ne-am dori, dar este vorba de doar câteva generaţii în care avansul este totuşi considerabil. Am extins compasiunea de la familia imediată la trib, la comunitate, la naţiunea proprie, la alte naţiuni, la alte rase, la celălalt sex şi în curând şi la alte creaturi vii. Această abilitate de a simţi compasiune pare a fi climaxul dezvoltării noastre ca specie. Se exercită constant o presiune morală de a fi mai buni, mai empatici cu persoane şi lucruri care nu sunt în imediata noastră apropiere. Cei care nu se supun moral, pe care-i numim imorali, acceptă şi ei totuşi morala ca fiind justă şi se disculpă tot în funcţie de regulile ei şi nu de alt sistem, unul amoral. Acest sistem se elaborează de la o generaţie la alta foarte rapid şi generaţia dinainte are mare valoare în a ne propulsa pe noi ăştia tineri, chiar dacă îi marginalizăm ca fiind pensionari inutili societăţii, pentru că nu ne duce capul să le dăm valoare. (Şi da, şi eu sunt supărată când toată lumea votează „schimbarea”, numai ei votează pe Iliescu, dar să trecem peste). Schimbări „rapide” la scară inter-generaţie şi „lente” la scară intra-generaţie.

Deci zice bine Marylin Manson: the world is not more violent, it is just more televised. Pur şi simplu avem mai mulţi jurnalişti! Psihologia cognitivă spune că cu cât ne este mai uşor să ne amintim un anumit lucru, cu atât avem impresia că acel lucru este mai frecvent în realitate, că este ubicuu (a se deduce importanţa media în crearea memoriei colective şi ultimately în crearea naraţiunii despre „realitate”).

Din multe puncte de vedere am avansat foarte mult în decurs de doar câteva generaţii, totuşi avansul este atât de rapid încât s-ar putea să fi rămas în urmă cu evaluarea consecinţelor acţiunilor noastre. La fel ca biodiversitatea, s-ar putea să ne exterminăm înainte să ne cunoaştem pe noi înşine mai bine, darămite vecinii. Am mai pus video-ul ăsta pe blog şi iar i-a venit momentul: In Praise of Slow. Menţionează proiectele calitative, nu cantitative, care depăşesc generaţia primă, care lasă moştenire continuarea lui şi nu e bazat pe instant gratification. De aşa proiecte avem nevoie acum, care privesc dincolo de gratificarea generaţiei curente şi care în timp vor fi văzute ca monumente de creaţie şi de evoluţie dacă va mai exista cineva care să le aprecieze...

bird's eye view vs. frog's eye view

2009-04-05T22:24:00.012+03:00

Eu nu am pretenţii că sunt într-un domeniu complet non-partizan, cu siguranţă nu e non-politic (cel puţin nu atâta vreme cât politică înseamnă relaţii de putere). Cu toate astea nu mă pot încadra undeva politic. Ştiu că sunt înconjurată de ce s-ar numi „stângişti” şi ştiu că alţii m-ar încadra tot aici, deşi mie îmi este greu să o fac, nu ar fi edificator pentru ce sunt. Dacă am fi complet oneste cu noi însene nici o categorie nu ni s-ar mula perfect.

Aşadar când dau peste categorii gen non-politic, non-partizan, imparţial, mă strânge ceva în spate şi-mi zic uită-te la tine, crezi că ai putea fi măcar una dintre astea vreodată în viaţa ta? Nu serios, adică măcar şi pentru o secundă. Sincer nu cred. Rămân nişte categorii dezirabile, la care poţi doar aspira. Şi pare că pe măsură ce-ţi conştientizezi condiţia de partizan, de politic, supusă parţialităţii, cu atât te aproprii mai tare de idealul de a fi non-. Cu siguranţă doar prin comparaţie cu alţii şi altele, dar oricum nu avem un sistem independent de referinţă, toate sistemele de referinţă se află în codependenţă.

Da, ţi-ar plăcea poate, ne-ar plăcea tuturora ca adevărul să fie de partea noastră, ne-ar plăcea cauza noastră să fie self-evident şi larg adoptată, în fiecare perioadă a vieţii avem chiar probabil altă cauză pe care o promovăm pasional (deşi pretindem că e complet profesional şi obiectiv). Totuşi a separa profesia de personal mă duce cu gândul la schizofrenie. Sunt complet obiectivă, mă comport profesional, impersonal când vine vorba de ocupaţie, dar revin la subiectiv, la pathos după ora 5. Ştim bine că nu e aşa. Nu avem cu toţii o cauză de susţinut pe care dorim să o prezentăm ca fiind cât se poate de obiectivă şi non-partizană? Şi nu va fi întotdeauna cineva sau ceva care să ne dea peste nas?

Câteodată argumentarea mea se reduce la a recunoaşte structura pe care o folosesc ca să demontez un argument: nu folosi acelaşi mecanism pe care îl critici pentru că te demontezi singură. Gen: you shut up so that I exercise my freedom to speak, let us make war to achieve peace... Lumea pare tot mai mult că n-are nici o legătură cu vreo ordine, nu are sens ci primeşte sensuri, nu este altceva decât o luptă de influenţă, cel mai probabil nu are nici o legătură cu vreun echilibru, cel puţin nu la nivel micro. Să zicem că mâine ne exterminăm cu ce ne-am pus la îndemână, nukes, uită-te dincolo de momentul cu pricina şi vezi de galaxia, universul suferă vreun dezechilibru ceva, dacă ne duce cineva dorul. Lucrurile nu sunt echilibrate, dezechilibrate, nearmonioase,... ele pur şi simplu sunt. Noi le dăm înţelesuri. Plăcile tectonice vor continua să se plimbe probabil, planeta se va roti, cu sau fără atmosferă prielnică vieţii, apa va fi sau nu va fi, doar noi oamenii îi musai să existăm şi să civilizăm în continuare pe necivilizaţi şi să ordonăm natura asta dezordonată în stive de cherestea şi să mutăm petrolul dintr-un loc într-altul, lăsând o dâră în urmă să ţinem minte pe unde am venit. Există un dumnezeu care n-are altă treabă decât să se uite cu drag încoa şi să ne promită iadul dacă nu ne cuminţim, ne comportăm ca nişte copchii nevrotici care au de mulţumit un dumnezo, un şăf, un univers, nişte părinţi, ubita sau ubitul, viitoarea generaţie, natura sau mai ştiu eu ce nevroze are fiecare, me included. Şi în contextul ăsta Bertrand Russell zice o chestie cu sens: ”One of the symptoms of an approaching nervous breakdown is the belief that one's work is terribly important.”

Aşadar ce bine mi-ar prinde mie să-mi pun palma-n cur şi să mă car în Mallorca, în Maldive, în Papua Noua Guinee, să-mi iau hamacul, ceva beletristică şi să mai las nevrozele în pace să mă lase şi pe mine... Ce-mi veni mie cu naţionaliştii, cu neo-liberalii ăştia, cu xenofobii şi neo-naziştii, cu anti-globalizatoriştii ăştia cu capu-n cur, cu ăi de sparg geamurile la Bank of Scotland că-s furioşi pe wankers, pardon, bankers şi vor să fie ascultaţi, cu blegii franţuji care se oferă maltrataţi de poliţia franceză să vadă presa cât de oropsiţi suntem noi ce criticăm NATO... Şi uite-aşa conflictul „dinlăuntruri” cu stiva asta de valori pe care când le iubesc, când le urăsc, pe care le car pe umeri ca pe o povară de multe ori şi de multe alte ori mă ridică îmi dă impresia. Şi bineînţeles că de fapt toate astea nu contează, că ne dăm importanţă mai mare probabil decât avem ca şi o fărâmă insignifiantă în istoria geologică, galactică şi universală... Ce crezi, că nu ştiu? Şi totuşi nu mă poci apţâne... Rămân la ideea nietzscheniană că ”All things are subject to interpretation; whichever interpretation prevails at a given time is a function of power and not truth.”

îmi trag sufletul

2009-04-03T11:37:00.009+03:00

după cum spuneam, am obosit. ocazional obosesc şi trebuie să mă asez la marginea drumului să-mi trag sufletul. şi în timp ce stai pe piatră trăgându-ţi sufletul, te năpădesc tot felul de gânduri. ştii bine, drumul în viaţă nu e la fel de sigur ca drumul de acasă pân la brutărie, drumul pe care l-ai bătut de atâtea ori că îl poţi face cu ochii închişi. şi nimeni nu te întreabă de ce te duci la brutărie. e de la sine înţeles.

dar când nu te duci la brutărie, cum explici încotro te duci. lumea întreabă, vrea să ştie ce drum ai luat şi ce foame-i aia de nu-ţi trebă numa pită, îţi mai trebuie şi altceva. Şi acel altceva nu se găseşte la fiştece magazin.

Şi am obosit. Dar ştii?, n-am obosit să cred că are sens să vreau şi altceva decât pâine, dar am obosit la gândul cât de lung poate fi drumul câteodată, câte piedici şi câţi drumeţi de brutărie te descurajează pe parcurs. E şi mai descurajant când te pomeneşti cu ai tăi precini de drum (sau pe care ţi-i credeai precini) uitând cât de greu este să fii pe un alt drum decât spre brutărie, pe un drum puţin bătut, căutând şi altceva. Uită că cea pe drumuri nebătute e şi el om, femeie, ce-o fi, şi că ai face bine să-i dai un dumicat de pită şi o gură de apă în loc să-i dai un şut în cur.

Ei şi vin zilele astea în care nici curul nu te mai ţine de atâtea şuturi câte ai primit, şi nici picioarele să o ţii tot înainte. Şi iaca, şed colea pe marginea drumului, la soare, să-mi mai trag sufletul.

nud(l)

2009-04-03T00:53:00.004+03:00

cred că ar trebui să aibă sens. de ce ar trebui să aibă sens...? trebuie să fie ca un plot al unui film? viaţa e un film de harmony korine, dacă vrei să faci plot ai din ce, dar poate n-ar trebui să te chinui atâta... psihologie, ca orice altceva, o încercare continuă de a da înţeles unor chestii, trebuie să aibă un înţeles, sigur există un crescendo ascuns pe care tu nu trebuie decât să îl descoperi. e acolo, doar se lasă greu descoperit...

şi dacă nu e nici un crescendo? sigur că nu e nici un crescendo, nici un plot, it is just ”putting on the world”, viaţa nu vine cu o naraţiune deja pregătită, viaţa e naraţiunea. putting on a show. o schismă între ce face corpul meu şi ce simt de fapt. o dedublare e puţin spus. sunt eu care fac ceea ce fac, putting on a show, apoi eu care vede schisma, se vede pe sine putting on a show, şi eu care vă cu ochii altora, eu fiind în umbră.

am obosit să mă văd pe mine văzută de alţii. e obositor, mai ales pentru noi... ştim noi... tiring to be gazed at, putting on a show... am uitat să mă văd pe mine, mă văd prin ochii celor care privesc. la fel ca scrisul, scriu pentru cititor? conscious of being gazed at, conscious of being read... and out of control. i can only observe and make up a story. eu scriu despre ei, mine, noi, scriu către voi, nu ştiu cine... cineva scrie înspre mine, care mine? mine who is the show.

filtre, undeva vor fi mereu mereu filtre, showul e bun, showul e rău, showul e bine că e, şi dacă n-ar fi tot s-ar putea povesti, pentru că tocmai s-a creat. ai permisiunea să vezi un show, crezi? te văd că vezi fără să ştiu ce vezi, nu poţi să scapi fără să-ţi pui întrebarea „ce vezi”?

am schimbat cititorul de câteva ori. m-am adresat oricui am crezut, dar de fapt nu chiar oricui, avea un profil, o vedeam şi creeam audienţa care poate răspunde. fals. cu cine crezi că vorbesc acum? dacă tu crezi că voiam de fapt să vorbesc cu tine, cel mai probabil te înşeli. asta schimbă felul cum citeşti? Doar dacă îţi recunoşti numele ştii că mă adresez ţie...

cum e să fii menţionat? e altfel să citeşti în jurnal despre tine decât să citeşti pe blog despre tine? de ce? cum ai prefera să citeşti despre tine? dacă ai avea jurnalul, ce-ai şti să faci cu el? l-ai face blog? scrii în jurnal ca şi când ai avea audienţă (cândva, în timp?) sau scrii fără audienţă? e posibil să scrii fără audienţă? always being gazed at... you have been gazed at so much you have developed a second layer of skin...

primul strat, al doilea strat... tot tu eşti? ce cauţi când citeşti? pe care strat îl cauţi? pe al tău sau pe al meu? şi pe al câtulea? contează să te indentifici, să te găseşti, vrei o oglindă, te simţi mai bine? you want me to put on your world? sau vrei şi alte showuri? te întrebi dacă pun întrebări retorice? gazing at myself being gazed at... al treilea strat.

acest blog

2009-04-02T10:36:00.007+03:00

dragi şi drage,

acest blog este exerciţiul meu mai mult sau mai puţin de free writing (are măcar semne de punctuaţia), nici nu am pretenţia la mai mult, de aia se numeşte monkey monkey underpants, muzeul meu de lenjerie (mersi H.) unde îmi permit să spun ce nu spun în fiecare zi. Cine are răbdare să petreacă timp aici este părtaş(ă) la nişte chestii pe care nu mi le vreau aruncate în faţă dacă nu vă convin.

nu vreau să mi se spună ce trebuie să fac, nu-mi place să mi se spună să mă calmez, să respir, să iau un cur de loc, să mă liniştesc, să nu mă ambalez, să accept, să am răbdare, să cobor sau ridic orice fel de standard doreşti tu, să fiu altfel, să vorbesc mai puţin, mai diferit, mai nu-ştiu-cum, pe cât posibil mai cum nu sunt eu. Îmi sunt eu propriul critic şi cenzor destul încât zi de zi să-mi spun chestiile astea, dar nu aici.

nu apreciez machismele, nu apreciez comentariile adultiste (gen o să creşti tu mare şi-o să vezi cum stau lucrurile, sau nu te-ai maturizat, sau îţi spun eu cum stau lucrurile etc.). pentru replici sunteţi liberi(e) să scrieţi pe blogul vostru şi să lăsaţi linkul sau cartea de vizită and i will get back to you dacă doresc. Nu vreau în nici un caz să cenzurez ceva pe blog, dar înainte să scrieţi luaţi în considerare că acesta nu este locul în care puteţi vedea toată persoană, nu presupuneţi că atât cât vedeţi e tot cât există, că-mi permit ce spun aici mereu şi cu oricine, aici nu apare the Ultimate Truth despre mine, despre lucruri în general decât, ca oriunde altundeva, într-o formă ciuntită.

Nu mi-am propus un blog umoristic, pentru umor uşor aveţi altele, preferatele mele categoria grea, muscă, fluture sau bondar le pun la linkuri, vă invit acolo pentru umor. Nu scriu ca să adun adepţi. Nici nu scriu bine, nici nu mă interesează să sriu bine, literar, literatură, etc. Raţiunea acestui blog este exerciţiu de expresie în forma în care îmi tună mie în ziua respectivă. Nu doresc să fiu drăguţă, nu îmi propun să cad în graţiile sau dizgraţia nimănui, deşi reuşesc ambele. Faptul că ce spun este provocator e motiv de ridicat semne de întrebare, nu de retaliere. Cui nu-i place ce creez eu să creeze ceva nou sau măcar să ia în considerare ce am spus mai sus înainte de a critica.

ani de ... facultate

2009-03-31T20:46:00.016+03:00

Ca să nu fie uitat şi pe măsură ce-mi aduc aminte fel de fel de istorioare din anii precedenţi...

Deci io m-aş foarte linişti dacă aş avea câtuşi de certitudine, o ţârucă măcar, cum că ţinem ştacheta cât de cât la acelaşi nivel. D-apoi şi dacă la uni ne ştergem la coor cu nişte idei de bază, mă ia cu hiperventilaţie.

Dacă v-aş zice că nu m-or lăsat la facultă să-mi aleg bibliografie la o lucrare la un opţional, nu cred că s-ar mira nimeni. Aia-i buba că am ajuns io de tot râsul că mă umflu ca orezu, dejaba se pare, pentru prostii d-astea.

Din păcate de la Sh. care mi-a fost profesor la cursul despre totalitarism (cât de greu e să te uiţi în oglindă) aş fi putut cu siguranţă reţine mult mai multe decât am reţinut. Recunosc că nu m-am străduit defel să frecventez distinsa facultate, pentru că de obicei când eram prezentă nu mă încărcam decât de nervi şi trebuia să mă menajez pentru alte cele.

Într-o zi cu soare aşteptăm pe Avram Iancu la o ţigare să intrăm la opţional la Sh. Trebuia să gândim o direcţie pentru lucrarea de semestru şi să venim cu o listă bibliografică la profesor. Povestesc Ralucăi, asistenta cursului de intenţiile mele, ea entuziastă îmi zice sună foarte bine, dar hai să trecem şi pe la dom profesor. Ridic subectul şi cu dânsul. Ştiam de ce mă duc la Raluca întâi, alesesem un subiect bubos, voiam să intru în teoriile care susţin că apar periodic diverşi autori „încurajaţi” mai voalat sau nu să anunţe (false) noi valuri de anti-semitism, menite să ralieze publicul american (şi nu numai) în spatele politicii Israelului faţă de teritoriile palestiene.

Toate ca toate până l-am menţionat pe Norman Finkelstein. Acest Norman Finkelstein este un evreu-american care preţuieşte acurateţea datelor şi e dedicat să rămână de partea corectitudinii (mai ales morale), indiferent de afinităţile personale. Iar eu, cum mă ştiţi, preţuiesc dizidenţa, mai ales când e super bazată, pentru că rămâne un act de curaj. Aşadar când Finkelstein vorbeşte deschis despre dovezi care incriminează politica israelită faţă de palestinieni şi politica SUA de a le susţine, este întâmpinat de diferite acte de animozitate sau cenzură (ultima pentru Finkelstein este inerdicţia de a intra în Israel în următorii 10 ani).

Indiferent ce se petrece în presă sau în politică, mediul academic trebuie să rămână acel loc unde critica este permisă şi chiar încurajată. Deschiderea faţă de critică în mediul academic este esenţială pentru a păstra mediul academic fertil. Cu cât este mai bazată, cu atât mai bine, evident. Îl ştiam pe prof. Sh. pornit să taie macaroana fără drept de apel oricui neagă Holocaustul evreiesc (pentru că nu susţinea foarte fervent şi cauza altor minorităţi), ceea ce mi se pare rezonabil şi ştiam că are motive personale să fie foarte pornit în direcţia asta şi speram să nu încurce borcanele. Aş! Imediat ce am dat târcoale unui subiect care părea să critice Israelul (chiar dacă era vorba doar de politica sa), zionismul, utilizarea politică a Holocaustului, imediat am picat în dizgraţie. „Vrei să primeşti nota zero?” ... Normal Finkelstein e un evreu care se detestă pe sine şi cărţile lui sunt nişte enormităţi (asta-i parafrazare, am păstrat ideea). Nu-ţi permit să-l foloseşti la bibliografie, alege altceva. Nu ţin să ridic în slăvi universităţi ivy league, dar totuşi doctoratul în ştiinţe politice luat la Princeton mă face să cred că merită citite cărţile lui Finkelstein.

Nu i-am replicat nimic atunci, am rămas încremenită cu ţigara între deşte şi nu mă pregătisem deloc s-o iau în freză atât de nediplomatic. Din toată tărăşenia ţin minte doar că dintr-o prezentare de nici 3 minute a conceptului de lucrare primisem probabil în primul rând eticheta de anti-semită pentru că îmi permisesem să chestionez politica Israelului şi a SUA care-i vine în ajutor pentru ocuparea teritoriilor palestiene. După genul ăsta de etichetare cu greu mai poţi deschide gura, nu te mai ascultă nici dracu (decât dacă eşti în grupuri de extremă dreapta). Primul loc unde aşa ceva nu are voie să se întâmple este mediul academic. Dar să fim serioşi, acel mediu era pseudo-academic. Şi tot pe mine mă aşteaptă alţii să cobor ştacheta, să fiu mai îngăduitoare, să las de la mine. Am plecat de la opţionalul lui, dar îl doare pe el în şpiţ de asta. Putea să mă lase să fac lucrarea şi să mă desfiinţeze cu argumente valide la examen, avea o mie de variante în locul lui ”vrei să primeşti nota zero pe lucrare” şi Finkelstein is a self-hating jew... hai să fim serioşi, dar să nu mă lase să folosesc ce vreau în bibliografie, apăi de ce mai bine nu-mi scrie el lucrarea, că pe mine evident nu mă duce capul?

Mai ţin minte ceva: în patru ani de facultate cel mai mult am auzit promovat neo-liberalismul şi self-regulating (oh yeah!) free(my ass)-market economy, ca la o şcoală propagandistă. Asta da educaţie multilateral dezvoltată, aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

trio-ul de fapt e mai mare

2009-03-28T15:51:00.003+02:00

În continuarea post-ului cu Letterman, iată-l pe Colbert care îl spulberă pe Bush în mediul său. La un moment dat e şi greu să mai zâmbeşti, din satiră devine pure politics. Vechiuţ dar nepreţuit!

trio-ul de şoc

2009-03-28T14:02:00.008+02:00

Ocazional dai peste persoane care şochează circuitul şi nu mai vor să-şi joace rolul. Nu ai senzaţia câteodată că ţi s-a desemnat un rol şi eşti aşteptat să-l derulezi întocmai conform scriptului? Dacă nu respecţi regulile jocului eşti desemnată nebună (alegerea genului gramatical e aleatorie) sau trebuie că eşti pe ceva droguri, pentru că se pare că asemenea stare de ieşire din rol e de neconceput ca petrecându-se din proprie iniţiativă ca urmare a unui proces conştient.

Joachin Phoenix a anunţat că nu mai vrea să joace şi a apărut în emisiunea lui Letterman într-un mod foarte diferit de apariţiile obişnuite.

Omul era aşteptat să joace un rol sau mai bine zis să accepte rolul de invitat, să joace jocul lui Letterman şi să promoveze noi producţii Hollywood. Dacă Joachin nu acceptă rolul ”sell the goods”, trebuie să fie nebun sau drogat. Numai aste două opţiuni ţi se oferă când nu mai eşti previzibil. Audienţa îşi joacă rolul, nici nu mai trebuie regizaţi, se regizează singuri, râd la nimic şi aplaudă pentru că-şi cunosc rolul deja. Joachin şi întreabă ”what do you have them on? what do you gas them up with?”. Pe drept vorbind sunt nişte marionete.

Joachin nu acceptă nici rolul nebunului, nici al drogatului, singurele pe care i le propune Letterman, ci lasă nebunia să se desfăşoare în jurul lui. Nu devine nici belicos. De la un moment dat Leterrman and Co. încep să se potrivească în rolul nebunilor mult mai bine. Letterman îi tot aruncă mingi uşoare la fileu şi la un moment dat izbucneşte şi el într-un râs disperat. Joachin nu mai joacă rolul celebrităţii, blochează the conveyor belt al celebrităţilor care trebuie să joace fără oprire după cum dictează regulile celebrităţii. Aştepţi momentul când Joachin „se dă de gol” şi deconspiră faptul că joacă un rol, dar asta nu se întâmplă. Refuză stoic rahatul care vine spre el and jams the crap circuit, exact ce ziceam într-un post anterior. Aş putea spune că JP este generos chiar, ne oferă plăcerea până la sfârşit, la urma urmei putea să plece oricând (poate cu ceva riscuri contractuale).

Situaţia se repetă zilnic, dacă vrei să-ţi schimbi rolul trebuie să fii nebună, lumea nu mai ştie la ce să se aştepte şi se panichează. Omul vrea să cânte rap. Nuuu, inacceptabil, trebuie să-şi joace rolul de actor pentru că acolo e bun şi lumea asta aşteaptă. Îţi dezamăgeşti ”fanii”. Eşti în slujba audienţei toată viaţa, o marionetă. Vorba lui Mihnea, scrie în contituţie că am voie să merg strâmb dacă vreau. Nu mot-a-mot, dar futui, când se adaptează lumea odată la ideea că există mult mai multe moduri de a fi decât le permite viziunea vizuinii lor.

Mihai Marin a fost primul care jammed my circuit. Nu mai ţin minte dacă era prof de engleză la clasa noastră sau nu. În fine... a venit pentru o perioadă scurtă din Bucureşti parcă, avea un câine dalmaţian pe nume Murphy. Numele vine de la romanul omonim al lui Samuel Beckett. Zicea de câine că se pişa literalmente pe el de fericire când îl vedea pe Marin. Weird dog. Nu-l găsesc pe net. Încerc să-mi amintesc titlul celei mai şocante cărţi pe care am citit-o în viaţa mea, de la el era, nu-mi amintesc titlul. Oana, mă ajuţi? Poate o ţin minte ca fiind şocantă din cauză aveam vreo 17 ani când m-a trăsnit.

Mihai Marin şi Dan Petruşcă, amândoi profi de liceu, primele cuvinte ale lui Petruşcă în prima lecţie de literatură universală au fost vă anunţ că veţi muri... ceva de genul. Eram tineri plini de noi, nemuritori, preaputincioşi şi atoateştiutori şi aveam nevoie de un duş rece, probabil... Funcţiona evident şi ca o metodă captatio benevolentiae/atenţie eficientă şi stabilirea autorităţii. Eram fascinaţi, deja sorbeam (multe fără discernământ) orice cuvânt. Hence the subsequent mysoginy de care m-am tratat mai târziu.

Mihai Marin nu te saluta pe stradă, nu întotdeauna în orice caz. L-am întrebat care-i treaba, îmi zice la ce ai nevoie să-ţi răspund la salut. Nu ştii dacă exişti sau nu decât dacă eu reacţionez ca o oglindă şi-ţi răspund că exişti? Era şocant, he was jamming the circuit, chestiona comunicarea fatică, era şi nepoliticos şi nebun şi vizionar şi greu de înghiţit în acelaşi timp. Dar a reuşit să planteze sămânţa disidenţei. Nu ştiu ce a vrut el să obţină, eu zic doar ce-a reuşit. Amândoi au refuzat rolul de profesori tradiţionali într-o anumită măsură şi au captat atenţia celor cu o predispoziţie. Încerc să înţeleg... predispoziţie spre ce. E posibil să fi fost o combinaţie de rebeliune specifică vârstei, respingere a ordinarului, cotidianului, ceva nevoie de creativitate neexprimată... Mai multe chestii. În sfârşit, mie mi-a schimbat un pic structurile interne şi mi-a dezvoltat o lentilă critică pentru ce se petrece în jurul meu, o lentilă pentru absurdul şi ridicolul monden.

Eram total absorbită de deconstructivism, suprarealism, dada, orice chestiona, rearanja, critica establishment-ul şi propunea noi relaţionări între subiecţi: Derrida, Dali, Ionesco, Tzara, Magritte, Beckett, Urmuz, etc etc. Şi tendinţa continuă să existe. În mare parte tot ce fac este să propun o rearanjare a relaţionării dintre oameni, alte reguli de joc. Păstrând proporţiile empatizez şi simpatizez cu Joachin Phoenix în procesul ăsta şi îmi dă un sentiment de înviorare cumva.

răspunsuri existenţiale

2009-03-26T01:36:00.004+02:00

Încep să mă liniştesc la gândul că nu-i nimic în neregulă dacă sunt mereu în priză. Ce vreau să zic cu asta? Mi s-a mai spus, şi mi-am spus şi singură, că mă iau prea în serios şi nu mai ştiu de glumă. Vorba lu Dan, am încercat să fiu normală, dar nu mi-a plăcut. Cert e că senzaţia asta am avut-o numai în ţară, ca şi când a te gândi doar la cele de zi cu zi este de-ajuns. Poate. Mai sunt lucruri certe, pe care din ignoranţă, nu rea voinţă, oamenii nu le cunosc sau de care nu vor să afle. Ieri după atelierul cu puştii de clasa a 10-a din Neuss, la ieşirea în pauză aud ostentativ în engleză doi colegi hârjonindu-se „he's gay, he's a filthy gay”. Nimeni nu s-a „supărat”, remarca era menită să sâcâie. Am fost surprinsă, e prea similar cu România totuşi. De undeva ei au preluat ideea cum că poţi sâcâi pe cineva numindu-l gay. Încă mai avem de lucru. Bannerul din dreapta e un pas.

Na, mai am interna cu care lucrez pe ateliere, are 22 de ani şi nu s-a confruntat înainte să ne întâlnească pe mine şi pe Judith (care şi-a făcut teza de masterat pe gen în Guatemala) cu ideea cum că ne referim în texte explicit la femei şi bărbaţi şi nu presupunem că a spune cuvântul folosit la masculin include automat şi femeile. Încă nu e convinsă că e nevoie, pentru că pentru ea automat se includ şi femeile... Mda. Mai avem de lucru.

Poate părea că situaţia în Teutonia e mai bună, educaţia mai holistă, dar e surprinzător câteodată câte lacune există.

Am dat peste nişte resurse foarte faine zilele astea, deja le-am pus la linkuri. Acum mă uit la un documentar despre Thailanda, convorbiri cu thailandezi şi sună familiar. Tragedia ruperii de rural pentru a munci pe brânci la oraş (în Bankok), pentru a se întreţine, dragostea şi dorul de familie, importanţa religiei, etc etc. Oameni deschişi, care vorbesc în detaliu şi cu curaj despre intimităţile vieţii lor... E Link TV sursa.

Irakianul care ne-a vizitat la aniversarea a două decade de Bund für Soziale Verteidigung are 30 de ani, locuieşte in Baghdad, avocat pentru drepturile omului, lucrează cu Laonf (care se traduce „nonviolenţă”), om deschis, relaxat, plin de umor... Oamenii sunt oameni peste tot, cu familie, cu umor, cu poveşti, cu scrânteli personale şi piticii din dotare...

Pe urmă vezi ştiri, soldaţi evrei au omorât 16 paramedici palestinieni în timpul unei operaţiuni de salvare acum două zile... idioţii de la AIG îşi oferă bonusuri pentru incompetenţă (de fapt nu e incompetenţă, e foarte bine-venită criza pentru unii) din banii de bailout de la stat... nemernicii de la World Water Forum vor să privatizeze orice sursă de apă prind, lăsând amârâţii însetaţi şi-n curu gol mai devreme sau mai târziu, ca să le vândă coca-cola probabil sau apă la butelie... Exxon nu vrea să plătească paguba la Valdez, Alaska, pentru întoxicarea apelor şi a plajei cu petrol, deşi au promis si se laudă cu alte recorduri de profituri... Dacă nu vrei să afli despre lucrurile astea, sau nu vrei să te simţi responsabil(ă), stai în carapace sau îmi spui mie că mă iau prea în serios.

Reversul medaliei, ce-mi dă curaj să zic lucrurilor pe nume, şi anume adevărul este că nu văd altă raţiune în viaţa proprie decât să schimb mentalitatea de exploatarea şi stigmatizare a unor grupuri pe orice motiv, de a uşura suferinţa măcar a câtorva şi să las oportunitatea şi ăstora mici să mai găsească ceva de care să se bucure pe lumea asta, adică generaţiilor viitoare. Să-i pot privi în ochi cu demnitate măcar. Atâta ignoranţă există... chiar cred că nu suntem rău-voitori(oare), suntem pur si simplu ignoranţi şi când ne confruntăm cu lucruri mai dure nu ne-am educat cum să reacţionăm, aşa că preferăm să ignorăm problema.

Mulţi au devenit inerţi pentru că nu mai au energie. Atâta muncim doar ca să ne câştigăm parcă dreptul la a rămâne în viaţă efectiv, pentru mâncare (care ne îmbolnăveşte, mai ales asta procesată) şi pentru a plăti dreptul la un loc pe pământ. Viaţa poate fi şi altfel. În privinţa designului ecologic, i-am trimis lui Henry filmul Garbage Warrior şi 3 volume despre earthships, zice: am vorit cu un amic arhitect, a zis că e „garbage”. Să mă mire ingustimea viziunii acestui arhitect (sau lipsa ei) ? Sunt liniştită, am mai dat peste o resursă azi, graţie TED, Cameron Sinclair, Architect solving global, social, and humanitarian crises with design using open source architecture. Fabulos!!!
Zice el o chestie de care eu nu am avut parte: „Because nobody told us we couldn't do it, we did it!”

Am văzut „Sir! No, Sir!” Un documentar absolut incendiar, arată un curaj fenomenal al celor care care-şi urmează conşiinţa. Spun atâta: în perioada războiului din Vietnam SUA a documentat peste 500 000 de dezertori. Jumătate de milion de soldaţi cu conştiinţă şi curaj. Detalii foarte interesante în film. Dar istoria se repetă, deci lecţia s-a uitat, dar nu de tot. La anuală am încercat să aducem un veteran de la Iraq Veterans Against the War. Am sunat la Stop the War Brigade în Germania şi mi-a răspuns tipul pe care l-am văzut în documentar, veteran Vietnam, Darnell Summers... Cred că m-aş fi simţit foarte confortabil în anii 70 din multe puncte de vedere.

cu părere de rău...

2009-03-13T00:53:00.004+02:00

anunț că de acum câteva secunde Groparele mi-a ieșit definitiv din grații din pricina post-urilor lui de...ieri. când mi-am propus să nu mai citesc presa românească, credeam că merită să mai urmăresc măcar bloguri. dacă-i place să fie citit de toți blegii (și blegele)... atunci să urce în topuri.

previzibilele efecte indezirabile

2009-03-12T21:46:00.005+02:00

Ieri am avut neplăcerea (așa cum am avut-o și în nordul Londrei cu atacul terorist, eu locuind la jumătate de oră cu autobuzul), de a împărtăși cu co-naționalii (adică ăi de mă-nconjoară aici) un eveniment foarte dificil. Un tânăr de 17 ani a omorât 16 persoane într-o rafală marca Beretta în fosta lui școală din sudul Germaniei. Majoritatea victimelor eleve sau profesoare. Se pare că de data asta victimele nu au fost alese aleatoriu. Taică-su deținea legal 15 arme și era în clubul local al „pistolarilor” pasionati.

Acum, ca tot omul, te întrebi de ce?... Deocamdată știu de atacuri armate în școli în SUA, Canada, Germania, UK, Yemen, Argentina, Olanda, Suedia, Bosnia-Hetzegovina, Norvegia și Finlanda. Majoritatea sunt în SUA, dar Germania are un număr măricel. Ceea ce au toate în comun este că toate actele sunt comise de băieți la vârsta adolescenței cu acces facil la arme. Bineînțeles furia este alt aspect comun, motivele nu sunt întotdeauna aceleași. Restul aspectelor care te-ar ajuta să creezi un profil de fapt nu sunt certe: unii sunt abuzați de colegii de școală (bullying), alții depresivi, fără viață sentimentală prea bogată să zicem (low sex-esteem, ăăă, self-esteem), repetenți sau cu probleme de învățare, pasiune pentru arme, etc. Aș mai adăuga faptul că nu sunt acte spontane, ci calculate și planificate o perioadă de timp, ba chiar anunțate voalat.

Cel mai des după astfel de atacuri se ridică două mari chestiuni: controlul armelor și sănătatea mintală. Cred că nu e de ajuns. Aspectul de gen nu e luat în calcul. Faptul că 100% din acte sunt comise de băieți este important. În Bowling for Columbine e o listă întreagă cu posibili responsabili dintre care Marylin Manson e probabil cel mai nevinovat.

Există o presiune de a fi mascul. A fi mascul în societatea noastră e la fel de dificil ca a fi fată. Înțeleg de ce s-a internalizat, dar tot rămân surprinsă cum de se ia ca natural faptul că băieții sunt cei care comit majoritatea actelor violente. Dacă numărul fetelor ar crește în domeniul ăsta, cred că presa s-ar inflama dublu!

Cât de natural este să reacționezi violent ca mascul? Observ că atacurile se petrec predominant în țări recunoscute ca suferind de introversiune și depresie și-mi amintesc de expresiile gen i will walk it off, i dont wanna talk about it, las că o să-mi treacă, etc. Din experiența personală îmi amintesc cât de greu este să descoși un mascul să povestească intim despre sine sau să poarte o conversație care-l face vulnerabil. Rar povestesc din proprie inițiativă. Frate-miu adolescent are aceeași tendință. Dincolo de diferențele hormonale (testosteron) și de chimia creierului dintre bărbați și femei cu efecte asupra agresivității, situația nu este nici pe departe insurmontabilă.

Ce cred că ar ajuta? Modelul masculinității este opresiv în opinia mea și trebuie să se schimbe. Este opresiv atât pentru băieți cât și pentru fete și animale și glob și economie și politică și tot tot tot. Alege un domeniu și descoperi că modelele impuse social bărbaților și femeilor (de către ei înșiși și ele însele! inconștient! unii asupra celorlalți mai ales) au implicații profunde oriunde. A cere bărbaților să fie stereotipic masculini și femeilor să fie stereotipic feminine înseamnă a reduce oamenii la jumătăți de oameni, fără să ai voie să intri în jumătatea celuilalt. Nu am văzut persoană pe lumea asta să respecte strict jumătățile. Cred că modelul dialogului pentru rezolvarea conflictelor e cel mai de dorit. Fain ar fi dacă toți am ști să ne exprimăm liniștit nevoile.

Faptul că mărești dispozitivele de detectare a armelor în școli nu adresează modelul masculinității, ba chiar îl aplică mai abitir (coerciția în locul persuasiunii). Faptul că avem atâtea arme în societate arată un sentiment de nesiguranță și un faliment intelectual cras. Da, homo sapiens sapiens my ass. Dacă am ajuns într-un impas cu violența, soluția nu e să continuăm cu aceleași metode. Istoria demonstrează că violența nu a dat nici un rezultat durabil, so drop it!

Dar ea, violența, este modelul predominant. Ne amenințăm reciproc cu arme nucleare, ne amenințăm existența cu schimbările climatice, omorâm comunități întregi de oameni de la distanță prin efecte economice și consumerism nebun, avem o economie intensivă la marginea a orice poate duce planeta, și nu lăsăm nici alte specii în pace. Tinerii internalizează modelul și îl reproduc. Dacă nu oferi alte modele, la ce te aștepți? Președintele arată că dacă nu-ți place ceva, you send in the marines to ”secure” the area și problema se ”rezolvă”. Atâta cinism! Figuri politice consternate de violența tinerilor nu vor să-și facă partea și o tot dau cotită. Ce model e mai puternic decât un hegemon politic, economic, cultural, care a împânzit globul cu baze militare și nu practică decât „who s-got-the-bigger-dick foreign policy”?, model pentru alte nații neinspirate.

Să aduci mai mulți psihologi în școală, să schimbi o lege sau două cu privire la controlul armelor e puțin. Dacă am abandonat pistoalele de jucărie, pe cele adevărate când le abandonăm? Ar fi un mesaj mai puternic. Poate generația mea poate începe să le mai rărească măcar.

procedura bat-o vina

2009-02-18T10:21:00.006+02:00

Aseară ies cu Judith într-un pub obosit, un Raucherclub unde erau numa’ oamini de 35 plus şi o chelneriţă de vro 23 care cred că era dusă cu capu’ (într-un mod foarte anost), o privire tâmpă şi servirea pe măsură. Prima chestie înainte de comandă, ne întreabă dacă suntem fumătoare sau nu. Io cum m-am lăsat de anul trecut mă pune dracu’ să zic nu. Că trebuie să completăm şi să semnăm formularele. Ce formulare? întreb pe Judith... Cum ce formulare? Alea în care renunţi la dreptul la un aer sănătos! Aaah, alea! Măcar acum mă întreabă.

Vine fata înapoi cu formularele distinsele şi 2 cartonaşe pe care sa le avem cu noi data urmatoarea ca să nu completam formulare de fiecare dată. Ne-o dat numere (eram a 3305-a, cati fraeri) şi mie cum nu-mi place să-mi public numele daca nu-i musai încep să mă hlizesc şi să născocesc prostii de nume. Nu m-o trăsnit inspiraţia, nici nu mi l-am amintit p-ăla cu care se semna Lorelai pentru cataloage şi nici mai inspirată n-am fost, mi-era gâtleju’ uscat după gyrosu’ ăla cam sărăţel şi m-am iscălit cu ‚Money Penny’. Berea o venit (un Guiness amar, mă, da’ amaaar), după care vine şi barmanu’ cela uscăţel să-mi zică fără nici o urmă de zâmbet nimic, întreabă de Money Penny, na că m-o prins, vine la mine şi zice că trebuie să completez un alt formular, „das finde ich nicht lustig”, că nu o face pentru el, că ori completez ca lumea ori nu beneficiez de preaminunatele servicii ale Raucherclubului. Na bine, dă încoa, că-şi aşteaptă şi fata salata, fixiştilor cu procedura! Na şi dau cu iscălitura corectă de data asta. Acum ca am intrat in legalitate nimic rau nu mi se mai poate intampla. Este pentru binele meu sa semnez formularul, da. Restul timpului m-am hlizit cu Judith cât am stat şi al naibii să fiu de nu eram singurele. Parcă eram la praznic în bogeda aia, zău, aşa feţe palide şi blege n-am mai întâlnit într-un pub. Pardon, Kneipe, ce nume nostim si usor de pronuntat. Bine, ne-am găsit şi noi să ieşim la bere marţea, d-apăi atâta lipsă de haz într-un local unde ieşi la bere...

Mă gândeam la grecul dinainte care mi-a servit gyros-ul, ce relax era, ne-a întreţinut cu poveşti cât am băgat la maţ şi ăst barman de-o gâdila în coarne pe netoata de chelneriţă (nu ştiam sigur de-i tat-su ori bărbat-su, dar era clar de ce era angajată), ăst neamţ sireacu’ era fixat pe procedură.

Las’ că am descoperit un dancehall/reggae/dub joint şi acolo o să-mi treacă sâmbătă noaptea sigur...

intr-o dimineata de catifea...

2009-02-16T12:10:00.006+02:00

Cu vremea asta şi cu liniştea perpetuă din orăşel mă tot gândesc ce-mi lipseşte să fiu jolly, dar jolly-jolly, fără jumătăţi de măsură. Partea din an cât sunt ocupată mi-i destul de clară. De abia aştept însă să mă ocup o ţâră de ce-i de făcut cu restul timpului.

Tre’ cumva să strâng de o ‚caravană’ mică, o dubiţă generoasă. Una să poată duce o mână de oameni şi ceva echipament. Nu-mi trebă SUV, doamne feri, una aşa mai ‚rustică’ e numa bună. M-am gândit şi la o maşină de teren, dar nu-mi stă inima nicicum la ele, deşi ar fi utilă în anumite momente.

Practic la ce-mi trebă dubiţa e să mă ducă pe mine şi pe alţi câţiva dintr-un loc într-altul şi să ne şi ‚cazeze’ ustensilele de supravieţuit (de dormit, de potol, etc.). Mi-aş pune în dubiţă cortul, ceaunul, sacul, neoprenul, biţa, coarda, hamul şi hamacul, tot-tot ce mi-ar putea cădea util pe unde ajung şi aş porni la drum vreo lună-doo măcar. Regulă în fiecare vară! Tare m-aş duce de s-ar construi vreun earthship pe undeva mai aproape vreo câteva săptămâni la muncă să învăţ cum să mi-l fac şi eu, că până-n New Mexico nu m-aş duce pentru atâta.

Tot ce-mi trebă e o plajă, un lac, un munte, o peşteră, o potecă, o pădure. Şi iarbă. Iau şi laptopul cu mine, mă încarc fotovoltaic, mă uit la filme în aer liber, cu o bere şi un spliffy.

Undeva cu altă climă, cu altă vegetaţie, alţii oameni şi alte culori. De frumos e frumos aici, dar mă descarc în Teutonia aşa cum m-am descărcat şi-n Londra după multă vreme. Nimic nu e stimulant în jur, totu-i bine construit, regulamentar, vegetaţia mereu verde, plină, vădit ornamentală... e obositor. La fiecare a doua zi plouă măcar un pic. Şi-i frig. Mi-e dor de Mallorca, de măslini, de scorburi, de cicade, de maroccan brown, de lămâi şi smochine proaspete. De peşti stea şi caracatiţe în golfuleţ aproape de mal (nu de meduze!) De bărcuţe cu velă, de ‚plaje’ stâncoase înalte... trambuline naturale, de oamini la curu’ gol şi de apă sărată fără pete de ulei. Şi-ncă câte şi mai câte.

Îs comodă, nu-mi place să car cu spatele, îmi place să conduc şi să cobor unde vreau, să stau cât vreau şi să dorm în ‚patul’ meu (sacul, respectiv hamacul). Stilul melc. Situaţia ideală ar fi dacă măcar pentru bucăţi mici de drum o dubiţă-doo-trei s-ar mai aduna să călătorim împreună stil nomad, mai fain la grămadă întotdeauna. Sigur există, îi găsesc eu cumva...

Na şi la asta visez de când mă plictisesc pe-aicea şi strâng de una alta, placa Ride tre’ să vie săptămâna viitoare, o frumuseţe! De-abia aştept! Am refuzat să pun botul la Burton. Lui frate-miu i-am luat K2. Lenovo l-am pus pe Ubuntu şi îs foarte mulţumită. L-am loat fără sistem şi bine am făcut. De o săptămână sunt extaziată să mă obişnuiesc cu Ubuntu şi n-am mai prea lucrat altceva. Următoarea investiţie e încă o ţoaglă, una bună de drum mai lung pe teren mai variat pentru la vară. Facem traseu prin Ardeal o ţâră cu frate-miu că i se înmoaie neuronii pe wow. Timişoara-i bleagă rău.

Zău că nu cer mult! Şi-s şi flexibilă, mai ales dacă-mi iese cum vreau io. De abia aştept un soare plin să mă reîncarc!

...noua mea veche descoperire

si ca sa ajung unde trebe

moartea autorului

2009-01-06T09:51:00.006+02:00

Încerc să înţeleg reacţia unora cu privire la bloguri. Ultima surpriză (într-o măsură previzibilă) a fost de la un vechi amic recalcitrant la ideea de blog. De ce? Nu trebuie să rămâi doar la "aaah, azi toată lumea are blog", poţi merge mai departe. Eu zic că blogurile sunt punerea în fapt a democraţiei pe care o preţuim atâta. O reală democratizare a spaţiului virtual.

Şi treaba cu wikipedia, wiki pages, mi se pare fenomenală. Oricine poate crea informaţie, nu mai primeşti interpretarea "corectă" de la mai ştiu eu ce academician, realitatea se rearanjează, relaţiile dintre identităţile virtuale se transformă. Atâtea voci pot prinde viaţă. Poţi să furi idenţităţile de bloggeri ale altora, poţi să ai 5 bloguri şi să vorbească tot atâtea identităţi ale tale. Sau poţi crea altele. Cu adevărat "death of the author" în stil Roland Barthes. Cine are autoritate asupra textului? Greu de zis. Cu youtube la fel. Nu mai eşti audienţă pasivă, ca la televizor: ţi se dă o oră exactă la care poţi viziona ceva şi nu poţi schimba conţinutul, nu poţi fi parte din proces, ci doar audienţă. Pe youtube, dacă vrei să dai răspuns, dai răspuns. Vezi reclama la Whopper Virgins (Burger King) şi replica lui S. (Virginuţii Horincii).

Originalul

Replica originală:

Poţi face blogul câinelui, Daniel a făcut blog pentru personajul principal al cărţii sale. A renunţat la povestirea în persoana I în carte pentru că Henri e un bărbat evreu depresiv, suicidal şi frustrat sexual care risca să îndepărteze audienţa. Cartea o scrie la persoana a IIIa şi lui Henri i-a făcut blog, unde poate să se exprime la persoana I cât vrea. Personajul cărţii lăsat liber pe internet! Plus că în felul ăsta poate primi feedback instantaneu de la audienţă. Dacă ai vrea să citezi, n-ai mai şti pe cine trebuie să citezi. Daniel e scriitorul, mijlocul prin care se exprimă personajul Henri şi nu ştiu pe cine citez de fapt.

Treaba cu Homer e autorul, Shakespeare e autorul s-a cam dezumflat. Despre piesele "lui Shakespeare" bănuim că de fapt le-au scris un grup de autori, câteodată autorul unui text e foarte greu de stabilit. Suntem obsedaţi de copyright, citarea surselor, proprietatea intelectuală... Mi se pare ridicol pentru că oricum suntem un amalgam al stilurilor care ne-au posedat la un moment dat. Oricum cităm constant, de fapt n-am inventat nimic nou, suntem toţi DJ şi mixăm ceea ce există deja. Unii în mod atractiv, alţii mai puţin.

in God we trust. all others pay in cash.

2008-12-22T19:58:00.008+02:00

New Year s Resolution:

dar nu climate change...

înainte să închid prăvălia anul ăsta, încă o vociferare. am obosit cu festivităţile de Crăciun deja... ăst oraş mic provincial nemţesc e împodobit şi vinde Crăciunul deja din noiembrie... ies provincialii fiecare sară la Weinachtsmarkt să beie Glühwein, să mânce Wurşti şi d-astea... m-a obosit. atâta-i de turistic. aştept zăpadă să mă dau pe placă, altfel am impresia că iar pierd iarna, singura pierdută în Londra cu zăpadă de 2 cm preţ de juma de oră... atât toată iarna...înfiorător. anul ăsta am loat brad de plastic, nu mai tăem... tu-i încălzirea globală...

Bansky la închidere de an.

time for dolphin hugging again...

2008-12-06T19:51:00.006+02:00

De când nu mai citesc presa românească sunt mult mai zen! Nu mă mai amărăsc singură. Oricum de neinspiraţi tot dai, dar s-o cauţi cu lumânarea înseamnă masochism.

Mă-ntorsei din Hamburg unde pe ultima sută de metri, mai exact cu 30 metri înainte să urc în tren ne-nspăimântă un neamţ (avea vreo 60 ani omul). Eram cu Georg, căruia i-am pus eşarfa-n cap în stil alger, cum m-o-nvăţat pe mine-o fată. Ei, şi din spate Georg arăta a musulman. Ne ajunge neamţul din spate şi-i zice lui Georg pe englezeşte ceva de genul că Biblia vorbeşte de musulmani că vor veni şi vor face boroboaţe, sugerându-i că bine-ar fi să nu mai fie. Musulmanii adică să nu mai fie. Oare câtă ură trebuie să fi avut omul să vină să spună unui musulman (credea el) în faţă că n-are trebui să mai existe? Cum anume să fie musulmanii pomeniţi în Biblie s-o mirat şi Georg şi eu, explicându-i împricinatului (pe limba lui maternă de data asta. Oh, the shock!) că nu-i cu putinţă cronologic. Faptul că io-s ortodoxă şi el catolic (după botez, nu după altceva) n-are relevanţă, pentru că un musulman oricum nu ar trebui să se scuze pentru ce este şi eşenţa-i alta.

Bănuiala mea-i că omul era atât de cuprins de supărare încât cu Biblia ("ciocanul") în mână, găsea-mprejur numai păcătoşi sireacul ("cuie"). So much for Christian brotherly/sisterly love! Ş-apăi aşa mi-am amintit şi de nerodul de preot din SUA care-o zis că John Kerry n-o s-ajungă-n rai că nu-i bun creştin cum îi place lui şi că cei care votează cu el nu vor primi împărtăşanie de la preot.

Şi iară-mi aduc aminte de Toma şi să-ntreb: ce-mi veni mie cu fundamentaliştii ăştia? Păi cum să nu-mi vie, cum să nu-mi vie? Pesemne ai merite personale deosebite că te-ai născut neamţ catolic şi nu musulman, homosexual, ţigan sau alege orice altă categorie "cu bube-n cap". Aşa-i de uşor să devii cinic, şi atât de confortabil. E uşor să găseşti ţapi ispăşitori, grupuri problemă, că dacă argumentezi destul de bine, tu personal nu mai trebuie să faci nimic că nu tu eşti problema, deci n-ai responsabilitatea. Pe urmă eşti liber să rămâi în viaţă din inerţie.

Seasick Steve, ca să îmi treacă (mersi, Papé!):

Şi The Slits cu Typical Girls:

şi acuma Burn One Down, from end to end, pass it over my friend, cu Ben Harper imi trece sigur:

pre-, inter- şi post-edit

2008-12-02T11:28:00.002+02:00

de fapt eu sunt mult mai jolly în viaţa de zi cu zi, dar din păcate scriu doar când mă nervozez/nevrozez, sorry!

jam the crap circuit!

2008-12-02T10:49:00.005+02:00

How often do you question the question?

We must jam the crap circuit more often and play different games for a change. Or at least start a new pile of crap for future generations to flip through.

Consider the following story:

Once upon a time there was Abigail and Gregory. Big love, lots of kisses, bla bla. They live on different banks of a river. A big storm comes, river overflows and destroys the bridge that connects them. One week passes, two weeks pass, the river’s still too big to cross, the bridge still down, and they haven’t seen each other in like… ages! Abigail has one chance: use Hans’ boat to get to Gregory. Hans is a good guy, but a bit of a loner, never really had a girlfriend. Hans will only take Abigail over the river if she spends one night with him. Abigail asks mom ‘what to do? What to do?’ ‘You’re all grown up now, I ain’t meddling anymore’. So Abigail goes with Hans. She meets Gregory again, big love, bla bla; honesty overflowing, she tells Greg about Hans after a few days, Greg goes insane and kicks her outta the house. Abigail goes to Tom, Greg’s good friend, who has an RV, one of those mobile house thingies. Tom tries to fix things with Greg and support Abigail’s cause, but there’s no sane Greg to talk to. In the end Abigail goes away with Tom.

Our task was to make a group hierarchy for them 5 actors, most moral to least moral. The only thing the trainers wanted from us was to ‘notice’ how different we are and realize there’s no group hierarchy to decide on in the first place.

‘Duh!’ was my first reaction, then followed frustration. Why don’t we talk about the story, why isn’t anyone questioning the story, who made this dumb story up anyway, why didn’t Abigail tie Hans to the damn boat and sailed it herself, why is everyone so darn heterosexual, why is Abigail so predictably powerless, why is her mom not a friend first and why doesn’t Abigail have more self-esteem? Why doesn’t she learn how to make her own boat, why doesn’t she join Robin Wood and tie a ‘yellow ribbon’ between two trees on both banks and gliiiiiide to Greg’s house, or fucking paraglide, why doesn’t Greg accept Abigail has a past with other Hanses (and Gregs), did anyone ask about his past with other Abigails, and why does Abigail fail us again by leaving with Tom? Who the fuck is Tom anyway?

I had so many questions and no room to discuss. Why did nobody else question the story? Isn’t it obvious is perpetuates the same dumb situations over and over again? My grandpa could’ve written that story (no offense, grandpa, just making a generation gap point) (and no, he won’t read this). Some of the participants were ready to ask the trainers: what’s the right moral hierarchy? If earth revolves any slower, it will go backwards!

Do you see now the crap circuit I’m thinking about? Style, style, I see no style anymore, I’m losing my sense of humor here, I am not rhetorically challenged anymore, I’m losing my ability to spin, to laugh it off/out/through, to perform socially … I miss a challenging good company.

11 different countries joined this game, all with the same results (including Finland, France… doesn’t matter where from). If we still expect educators to feed us ‘correct’ answers, there’s something wrong with the frame of mind we’re set in. If we never question the question, but always rush to answer, we are either too gullible, obedient, don’t like to think much, are not adaptable or are not treasuring creativity enough. We are flipping over the same pile of crap past generations produced. So jam the damn crap circuit!

pics

heute Ignoranten, morgen Mutanten!

2008-11-12T13:14:00.017+02:00

Today Ignorants, Tomorrow Mutants!

2008 Castor Blockade in Gorleben, Germany

I thought not-so-long but hard about whether I should write this one in Romanian or English and the latter has prevailed because I too have suffered to read info on the subject only in German and the subject is just too darn important and more people should hear about it and do it in their countries.

This Monday I've returned from Gorleben sitting blockade against the Castor transport. The demonstration on Saturday against dumping nuclear waste near Gorleben (every two years now) was legal and some 16.000 people attended (police was said to be 15.000, but spread over various civil disobedience events along the way, and this part is not legal). You'll see in the pics below the demonstration as well as the blockade were nonviolent and look more like carnivals. Hand on heart I can say such a fantastic crowd and experience I have never before been so lucky to attend and it has convinced me once again that nonviolence is the way to go to make a convincing and long-term statement. The police, although unnervingly numerous, were very civil and sometimes friendly. Nevertheless, on the tracks blockade police did beat up some blockaders, chaces others into the woods and unblocking usually happens with pushing and shoving from the police side, with some blockaders resisting to be taken away.

It might be worth mentioning that this protest against nuclear waste dumping in Gorleben has almost 30 years history and the level or organisation of the folks (farmers, activitists, people old and young from all over Germany) is absolutely astounding. I have frequently made parallels with how FanFest (against the Rosia Montana open-cast gold mining project) is organised and I would recommend anyone who's involved in such demonstrations or large scale civil disobedience actions to attend such events as the Castor blockade.

I arrived Thursday afternoon, 2 days before the first public event, the demonstration, and what struck me was that aprox. 5 km away from the actual blockade place the infrastructure they put up was fantastic. Info Point (where you could get info of every kind including what work you can voluntarily help with, like filling bags with hay to sit on or keep warm for the blockage folks), seminar rooms (one big room and various smaller areas), the eating tent (a bit 'wedding tent' where free food was served by the Netherlands group with their mobile kitchen who usually come for whatever demonstration needs them, the German Red Cross was there as well feeding us), the big sleeping tents (for those without personal tents), the fire place 'room', an improvised little hut where people could warm up, the tents where volunteers could prepare logistic aspects and get building tools, toilets and showers, so all basic needs were covered.

The blockaders were provided with warm blankets, life-saving foil, plastic covers against rain, warm food, tea, coffee all day and night long, hay bags for sleeping on... basically all you had to do is have some warm clothes and be there physically for the civil disobedience, which lasted a bit over 48 hours.

The Castor transport is strategically placed in November so that it is cold enough not to be comfortable to sleep outside or eventually to be thrown off the street with the water cannon (yes, water cannon!) and that enough police is available for unblocking and running around for various civil disobedience actions along the railtracks and road. The idea of the blockades is to delay this transport for as long as possible for media coverage and widespread public awareness raising and increase the costs for the police as much as possible. This year it was very successful because it was the longest delay of the Castor transport ever.

Thursday and Friday those willing to take part in the blockade also took part in trainings for all aspects of the blockade. People split in Affinity Groups (9-12 people) where they use consensus as decision making process and have a speaker for the Speakers' Group where their wishes and fears get to be known by the big group. Smaller groups from the Speakers are mandated with coming up with ideas for problem solving and information is going back and forth a lot so everyone is informed on the decisions. There's a police contact communicating the blockade decisions and the process is pretty open.

The secret aspect of the blockade that only the Speakers' Group knew about was the starting moment of the blockade. A change in tactic happened and the start of the blockade was moved from late Saturday evening to immedialy after the Demonstration ended, so more press and public is caught up in the event.

So we started illegally sitting in front of the gates (where the Castor transport was supposed to end) Saturday at around 5pm and police started taking people away on Monday at 1pm. More info in English here especially on how police handled the blockaders. From what I have witnessed the demonstration as well as the blockade was 100% nonviolent, absolutely no provocation of police happened, actually the opposite, until the unblocking everyone was civil to everyone and this is a very very big accomplishment. The first good news we got a few hours after starting the blockade that a few activists 'tied' themselves to the railways in concrete blocks and it took police a few good hours to free them.

Stephanie was a bit worried during the demonstration as we had 4 anarchists right behind us but apparently not from the Black Block . Her experience demonstrating in Heiligendamm against the G8 meeting last year had its violent moments where youth with anarchist symbols started throwing stones, attemping to flip over police cars and burning other cars.

By the way, the Belarus group was there, too, with the "Cernobil is not forgotten" banner. The crowd was definitely not very international, 99% were Germans.

The fun fun part was seeing so many tractors there from the farmers in the area! Obama's motto "Yes We Can!" was widely used during the demo. The not so fun part was being constantly watched and assessed by helicopters, how many we are, where we are, etc. Another fun part was dancing to drum rythms, singing, some guys were doing capoeira and teaching others to tango or whatever, basically a small but fun community was being built right there on the road (did I mention the improvised tents? :) And did I mention the clowns who were immitating the police? Very funny, they got police to laugh with us, too. It was hard to establish eye contact with police, some said hello and were polite and smiling before the demonstration, but most of them avoided eye contact with us probably to easily get into repressive mood.

Another fun part was Greenpeace and other percussion groups getting the adrenaline up a bit and inviting us to keep the beat. Sorry for the bad sound quality.

The annoying part was teams and teams of police on each side of the street 'protecting' us. We basically had two camps, us and many police cars some 150 metres away. They wanted to bring the water cannons to our blockade but the tractors' blockade on the road stopped them. They have used it on Castor blockades before but most likely they wouldn't have used it this time because we were too peaceful and it wouldn't have been justified or proportional to the threat.

So far for now, gotta work!

despre uichendu berlinez

2008-11-05T18:21:00.005+02:00

aşa deci m-am înturnat şi-s fericită că sunt încă euforică după reuşita distinsului Obama, căruia îi urez din tătă inima să rămâie distins cum e.

fost in Werftpfuhl (nu vă străduiţi dejaba cu pronunţia) unde am ţinut distinsul atelier pe transformarea nonviolentă a conflictelor până la urmă şi unde am dedus că Service Civil International mai are de lucru până devine full-fledged peace org, dar nu-i tragic, că uite de asta sunt aici şi fac ce fac. Mi-am găsit încă un sufleţel pereche profesional vorbind în persoana lui Georg.

În Berlin am păpat cu Thomas într-un loc ieftin, stângist şi vegetariano/vegan unde fac o ciocolată vegană bună rău, dar înainte să ajungem noi acolo am salvat o bunicuţă şi vă zic şi cum. Coboram noi scările la bloc şi simţim miros de fum. Vro 7-8 minute ne-am tot învârtit să vedem de unde vine şi cine-i prezent apartamentul cu pricina. Nimeni! Sunăm la vecini, deschide aia de sus, de-abia am convins-o că poate-o interesează şi pe ea. Tot fumega, tot fumega şi am decis să chemăm pompierii. Or venit întâi un poliţist şi-o poliţistă, i-am informat (adică Thomas că el era vorbitorul oficial) şi pe urmă or ajuns şi feuerwehrii, în 5 minute cred că, 3 ditamai maşini plus aia de poliţie or blocat tătă strada.

O imensitate de pompier, care cu căciula ceea specifică pe cap părea şi mai namilă decât era, evaluează situaţia din ochi şi cu mâna liberă atinge geamul şi uşa de la apartamentul cu pricina. Noi încercasem vreo 8 minute să primim răspuns dinăuntru, sonerie, ciocănit, nimic. Pompierul nostru trage vreo 4 pumni în uşă, iese să verifice iară geamul şi cum împinge el în geam, se vede fumăraie ieşind. În acelaşi moment iese şi băbuţa scuturându-şi plămânii în pumni, probabil trezită de ciocănitul gingaş al pompierului. Gingaş, gingaş, dar din morţi mai târziu n-o mai trezea. Ei şi dac-am văzut că îi bine bunicuţa, ne-am cărat să băgăm la bârdihan. Cum ieşeam noi tot veneau echipe de cine-ştie-ce specialişti cu mănuşi chirurgicale, probabil să evalueze situaţia.

Bineînţeles că doo ore după numa despre asta vorbităr-am şi am zis la toată lumea răbdătoare să asculte, eram încă high on adrenalin. Mauer Park a fost foarte fain. Un flea market de proporţii, nici în Londra nu am găsit unul aşa mare, adică să aibă numai răgălii vechi şi faine, cărţi, viniluri, piese de mobilă... Pozele îs de pe web că n-am avut cum, şi-s mai faine oricum că noi am ajuns pe seară un pic şi era şi întunecat de nori.

aşa ca şi prezentă vizuală, oameni... ar fi echivalentul lui Camden Town, Londra, minus the obvious weed dealers, sau poate mi-am pierdut din îndemânarea să-i recunosc. nu cred că am menţionat încă, dar în 2004 când am stat în Londra, încă era permis să se vândă magic shrooms în Camden...

Următoarea oprire (dar şi oprelişte, o să vedeţi de ce) e Gorleben uichendul ăsta, unde are loc anual transportul de deşeuri nucleare Castor, cu care nemţii nu sunt de acord şi iaca pun de o blocadă. În anii precedenţi s-a mai întâmplat să sape gaură sub şinele de tren şi să se cuibărească acolo ceva nemţi. Ideea e să facă acest transport din ce în ce mai costisitor chiar şi pentru poliţie, până când într-un final fericit o să se renunţe definitiv la energia nucleară.